Pe jumătate vie - Partea a 5-a

  ...nu am putut să mă mişc. Era ca şi cum autocontrolul meu ar fi dispărut complet. În mintea mea a răsărit o clipă ideea că poate senzaţia asta nu era reală, că visez şi că totul se va sfârşi curând. Presupun că era o explicaţie logică, explicaţie care îmi menţinea vie ideea de apartenenţă la normalitate.

Apoi, totul s-a întunecat în jurul meu şi o senzaţie amorţeală m-a cuprins complet.

  M-am trezit peste 10 minute, cu capul greu şi cu sute de semne de întrebare. Ok, da, poate e normal să ai coşmaruri nesfârşite şi vise care se repetă constant. E normal să te simţi total incomplet şi să nu reuşeşti să te înţelegi. Dar asta, nu, nu mai era normal. Şi am refuzat să mă mai mint şi să îmi mai găsesc explicaţii logice, o dată pentru totdeauna.

  Timp de câteva săptămâni am gândit fiecare aspect în parte. Am căutat tot ceea ce putea fi considerat raţional în legătură cu mine şi lucrurile care mi se întâmplau. E inutil să spun că singură nu am reuşit să descopăr nimic. Şi nici nu aş fi putut să o fac. Aşa că am lăsat-o baltă. Am încercat să mă obişnuiesc, să mă conformez, lucru pe care eu nu îl făceam niciodată. M-am cufundat şi mai mult în cărţi, muzică şi închipuiri. Asta, consideram eu, era singura mea scăpare.

  I-am spus lui Alice totul. Absolut totul. Şi am rugat-o să îmi confirme că o luasem razna. Dar ea nu a făcut-o. Şi ştiam că nu o va face. A crezut tot ce i-am spus. Şi acum stau câteodată şi mă gândesc care ar fi fost şansele ca cineva să asculte prostiile mele şi să nu spună că are de a face cu o psihopată. Dar Alice nu era „cineva”. Ea era... Alice. O persoană care nu cred că ar fi putut avea vreodată un înlocuitor. O persoană pentru care, oricât aş încerca, nu aş găsi un cuvânt care să o definească cu adevărat. Era acea persoană care în loc să te salute, te întreba „Eşti bine ?” şi acţiona fără să mă consulte pentru că ştia mereu ce e mai bine pentru toată lumea.

  Sunt sigură că totul ar fi continuat. Nu mă pot gândi în ce măsură, dar sunt sigură că ar fi continuat. Uneori, e nevoie doar de o secundă, de un moment de care, dacă nu profiţi, vei regreta tot restul vieţii. Nu sunt sigură dacă eu credeam în destin. Pentru că probabil, dacă vrei, poţi schimba totul, dar astfel ajungi la ideea că destinul nu există, pentru că eu nu puteam schimba nimic.

  Se apropia Crăciunul. Ieşisem în oraş cu Alice. Îmi dau seama că, atunci când eram cu ea, totul se schimba. Eram altcineva, acel cineva pe care nimeni nu l-ar fi identificat cu persoana ascunsă din mine pe care nu o cunoştea aproape nimeni. Şi uram această diferenţă enormă şi faptul că trebuia să mă împart în două persoane diferite pe care niciodată nu puteam să le aduc împreună, să le suprapun pe deplin.

  Era una din acele seri în care mă simţeam diferit, în bine. Asta pentru că îmi refuzasem unele sentimente. Îmi refuzasem dreptul de a fi eu cu adevărat, dacă pot spune aşa.

  Era deja noapte, iar străzile mi se păreau cufundate în beznă. Oricât de mult îmi plăceau noaptea şi întunericul, aveam mereu senzaţia că cineva mă urmăreşte. Era o senzaţie căreia de obicei nu îi dădeam atenţie. Am încercat să mă îndrept cât mai repede către staţia de autobuz, de care mă mai despărţea doar un gang care, noaptea, putea înfiora pe oricine. Era linişte. Genul acela de linişte care îţi face urechile să ţiuie şi care crea în creierul meu iluzia că aud sute de voci şi şoapte înăbuşite. Cel puţin, atunci, o consideram o iluzie.

  Presupun că atunci s-a petrecut inevitabilul. Presupun că atunci când m-am prăbuşit sub acea sugrumare psihică, nu ştiam că îmi voi aminti asta ca pe o chestiune salvatoare.

  Era ca şi cum energia mea, tot suflul meu ieşeau afară şi nu mai rămânea nimic în mine. Nu era durere. Nici acum nu ştiu exact cum s-o denumesc. Secătuire. În momentul acela, sângele meu a început să tresalte aşa cum nu o mai făcuse vreodată. Era ca şi cum tot corpul meu ar fi fost în flăcări şi în acelaşi timp ar fi îngheţat ca un sloi de gheaţă.

  Apoi, a apărut senzaţia bizară că cineva cunoscut se află lângă mine. Dar nu era aşa. Nu era nimic cu adevărat cunoscut în toate acestea. Nu ştiu exact cât timp am rămas aşa, în starea aceea inexplicabilă, de confuzie, stranie şi total necunoscută pentru mine.

  Totul până am auzit o voce. O voce întunecată, groasă şi incredibil de cunoscută deşi nu o mai auzisem vreodată :

- Vrei răspunsuri ? Eşti sigură că le vrei ?

  Mi-am ridicat cu greu capul de pe betonul rece ca gheaţa şi m-am uitat spre bezna tulbure dinspre care venea glasul acela.

  Tot ce am putut vedea au fost nişte ochi verzi şi ciudat de strălucitori care mă priveau oarecum impasibil şi trist în acelaşi timp. Privirea aceea atât de familiară şi în acelaşi timp total necunoscută mi-a rămas mereu fixată în amintiri. A fost primul lucru care m-a sperit cu adevărat vreodată.

  L-am privit îngrozită şi, oricât aş fi vrut, nu i-am putut răspunde nimic.

- Spune-mi ce vrei să afli, a continuat el. Doar că de data aceasta, vocea i-a tremurat într-un fel ciudat.

Bianca Goşman ♥