M-am grăbit spre autobuz Acesta era aproape gol şi părea pustiu. La fel ca
mine mi-am spus. Am urcat şi m-am aşezat cât mai în spate, cum făceam de obicei.
Mi-am scot căştile şi am pornit muzica la maxim. Nu ştiu cum şi de ce, dar asta
reuşea mereu să îmi distragă gândul de la toate tâmpeniile la care mă gândeam
mereu.
Drumul mi s-a părut o veşnicie, cum mi se întâmpla mai mereu când eram singură.
Am coborât într-un timp şi m-am îndreptat spre casă. Am apăsat clanţa şi mi-am
dat seama că era încuiată. Probabil ai mei nu veniseră încă acasă. Am descuiat
poarta şi am intrat în curte. Lungit la soare mă aştepta ca întotdeauna motanul
meu Benny. M-am îndreptat spre el şi l-am luat în braţe. Benny făcea ca orice
zi să devină mai bună. Deşi nu era foarte afectuos, îl iubeam enorm.
I-am dat drumul şi el m-a urmat încet în casă. Rebecca era la biroul ei şi
îşi făcea temele. Nu i-am spus nimic, nici măcar nu am salutat-o, cum făceam de
obicei. Poate era sora mea, dar nu o cunoşteam foarte mult şi nici ea pe mine.
Ea era perfect normală pentru vârsta ei, se distra şi trăia ca un copil normal.
Nimic interesant. Normalitatea ei mă sâcâia şi mă enerva cumplit fără să ştiu
de ce. Nu aş fi recunoscut niciodată că o invidiam. Pentru că nu era aşa. De
fapt nici nu ştiu sigur ce simţeam faţă de ea. Eu eram oricum străină de viaţa
ei şi totul funcţiona perfect aşa.
Mi-am aruncat ghiozdanul pe un scaun şi m-am trântit absentă pe pat. Aveam
o căruţă de teme dar am relizat că pe moment nu îmi mai păsa. Am închis ochii
şi am încercat să adorm doar pentru a-mi alunga indispoziţia persistentă.
Contrar obiceiului, am adormit instantaneu, de parcă tot ce ţinea de mine s-ar fi
deconectat. Uneori mă simţeam ca o maşinărie, simţeam că funcţionez mecanic.
Până şi visele mele erau adesea proiectate. Cu mici excepţii. Ca aceasta.
Atunci când visezi dar de fapt simţi totul de parcă ai trăi cu adevărat toate
acele momente. Când te zbaţi să te convingi că visezi şi că nimic nu e real.
Când alergi plin de groaza că o să cazi. O să cazi şi nu va fi nimeni care să
te ridice. Când vezi chipuri atât de familiare, dar care totuşi nu le-ai văzut
niciodată, care te îngrozesc şi te cheamă spre ele în acelaşi timp, care au
cheia tuturor răspunsurilor pe care le-ai căutat vreodată. M-am trezit
plângând. Plângând fără rost, fără un motiv anume, fără ca să mai pot gândi
la ceva. Am încercat să uit totul cum făceam mereu, doar că ştiam că nu o mai pot
duce mereu aşa.
Am coborât spre sufragerie, unde mama îşi făcea de lucru şi privea o
emisiune T.V fără prea mare interes. Îmi spuneam ca voi petrece mai mult timp
cu ea şi că voi încerca să mă apropii de ea. Din păcate, de cele mai multe ori
rămâneam doar cu promisiunea.
- Ce faci, mami ?, o întrebare fără rost pe care o punem mereu, chiar dacă nu
are întotdeauna un răspuns diferit. Nu te-am văzut deloc astăzi…
- Nici nu ai cum să mă vezi dacă stai toată ziua în camera ta şi cobori
doar când te scoate cineva cu forţa.
Mereu vroiam să îi spun că nu are dreptate, că nu ştie nimic despre mine şi
persoana mea, că nu mă cunoaşte şi că nu o va face vreodată. Şi de multe ori o
spuneam. Spuneam lucruri care ar fi trebuit să trezească multe semne de
întrebare. Dar nu o făceau. Şi asta trezea la rândul ei alte întrebări.
Mi-am făcut de lucru vreo zece minute până când m-am plictisit şi m-am
întors în camera mea unde am luat în primire învăţatul la biologie. Presupun că
asta, oricât de neplăcut ar fi, îmi distrăgea mereu atenţia de la toate
lucrurile inutile care îmi umpleau altfel mintea iar cu asta timpul trecea şi
el într-un ritm normal şi nu mă mai tortura.
Mi-am întors scaunul şi m-am privit în oglindă, de parcă acum mă vedeam
pentru prima oară. Şi nu ştiam cine sunt. Nu ştiam. Nu pot spune cât timp am
rămas aşa fără să gândesc nimic. Până când am tresărit în faţa reflecţiei mele
care, ca niciodată, mă speria. Pentru că se dizolva încet încet. Ca zahărul pe
care îl pui într-un lichid fierbinte. Am zis că mintea mea îmi joacă feste. Dar
nu era doar reflexia mea. Ci întreaga mea fiinţă se descompunea. Am ţipat. Am
ţipat cât de tare am putut, însă nu am putut auzi nimic. Apoi, am încercat să
alerg dar…
Bianca Goşman ♥
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu