Pe jumătate vie - Partea a 13-a

- „ L-ai pierdut pe Benny. E mort.”

„ O vei pierde pe Alice. N-o meriţi.”

„ Lui Darren nu-i pasă de tine. Nu i-a păsat vreodată. Ce credeai ?”

- „Te rog, te rog opreşte-te, te urăsc !”

  Ţi s-a întâmplat vreodată să simţi că eşti cel mai mare duşman al tău? Mie da. Şi atunci când realizezi că eşti propriul tău duşman, îţi dai seama totodată că ţi-ai cunoscut cel mai puternic inamic posibil.

  Doar că de data asta era diferit. Şi nu ştiu sigur dacă în rău sau bine. Asta pentru că încrederea ciudată pe care o căpătasem era un lucru total nou. Şi călcam strâmb doar pentru că nu ştiam să o manevrez. Pentru că mereu mi-a fost frică de necunoscut. Şi presupun că îmi va fi întotdeauna.

  Oscilam ca de obicei. Pentru că nu eram sigură dacă să lupt să mă adaptez sau să mă revolt împotriva a ceea ce eram şi să îmi creez un drum diferit.

  Şi preferam să uit de mine. Căci eram prea ocupată să mă lupt să nu pierd şi ultimele persoane care mai gravitau în jurul meu. Mi-era frică să n-o pierd pe Alice. Pentru că îmi era greu să mai ajung la ea, să îi mai percep gândurile sau s-o fac să mă înţeleagă. Dar în esenţă, nu era nimic de înţeles.

  Cercetasem toate paginile de internet posibile şi răscolisem împreună cu Alice toate bibliotecile de prin oraş şi împrejurimi, dar tot ce găsisem, căutând informaţii despre demoni şi spirite, erau mituri religioase sau poveşti de groază care nu ar fi speriat nici măcar un preşcolar.

  Alice nu spunea nimic. Asta pentru că ştia că sunt conştientă de opinia ei în legătură cu toate căutările astea şi anume faptul că erau inutile. Şi că trebuia doar să mă conformez. Trebuia. Un singur detaliu era uitat. Nu eram dispusă să fac asta.

  Era vacanţă... şi era cald... mult prea cald pentru dispoziţia mea instabilă. Aşa că mă ascundeam în casă şi stăteam privind în gol, gândind la prea multe. Nu mă plictiseam niciodată cu adevărat. Mintea mea nu îmi dădea voie. Uneori, gânduri şi simţiri care nu erau ale mele îmi apăreau brusc în faţa ochilor şi nu le puteam găsi explicaţie. Dar nu erau ale mele. Şi erau triste. Şi mă urmăreau.

  Probabil unul din lucrurile care m-au uimit cel mai mult în întreaga mea viaţă a fost un mail care conţinea câteva rânduri tastate în aşa fel încât n-am putut distinge nimic de dincolo de ele.

„Darren Dawson : Hei. Aş putea să te ajut să afli mai multe... asta în caz că încă mai vrei. Scuze că am dispărut în ultimul timp.”

Am recitit de câteva zeci de ori mesajul acela. Şi n-am ştiut ce să cred.

  Câteva zile mai târziu l-am întâlnit plimbându-se singur, la câteva străzi distanţă de casa mea. L-am privit în ochi câteva secunde iar apoi mi-am ferit privirea. Cearcăne adânci şi vineţii îi învăluiau ochii verzi care altă dată erau atât de vii şi intimidanţi. Un zâmbet trist i-a înflorit pe buze în momentul în care m-am apropiat.

 - Ai primit mailul meu?

Până şi vocea îi era diferită. Era caldă şi prietenoasă. Toată duritatea dispăruse.

- Da... l-am primit. Dar nu cred că sunt sigură la ce te referi.

Minţeam. Eram sigură că nu stătuse degeaba şi că şi-a continuat căutările. Dar n-am ştiut ce să spun.

- O să îţi arăt câteva documente... câteva date pe care le-am găsit. Nu ştiu cât la sută sunt legende şi cât adevăr... Dar mă gândeam că te-ar ajuta.

- Aş... aş vrea să le văd. Mulţumesc... că mă ajuţi...

- Ţi-am spus că am dreptate. Că e ceva diferit la tine. Că eşti izolată de restul spiritelor. „Lucis daemonium”. Tu eşti, sunt sigur de asta.

M-am încruntat uşor şi l-am privit preţ de câteva clipe.

- O să îţi explic mai multe, promit. Vino mâine dimineaţă la bibliotecă. O să afli totul.

Apoi, a plecat grăbit şi oarecum nesigur.

Iar eu am rămas cu şi mai multe întrebări decât până atunci.

În partea a 14-a : Heather află lucruri ciudate despre demoni. Profeţii, "demonul de lumină", toate acestea  se leagă iar puterile psihice ale lui Darren se intensifică. Aflaţi noi detalii doar citind următoarea parte din "Pe jumătate vie".

Bianca Goşman