Pe jumătate vie - Partea a 9-a

  Un tremur ciudat m-a cuprins atunci când i-am întâlnit privirea. Era ciudat să îl văd atât de aproape şi să mă simt nevoită să îl privesc drept în ochi. De obicei fugeam de privirile oamenilor, îmi era frică de ei, chiar dacă nu îmi făceau nimic. Iar la el, era ceva ciudat. Ceva atât de ciudat şi tulburător care îmi paraliza orice simţ şi gândire logică şi raţională. Ceva ce nu mai simţisem niciodată. Ceva care mă înspăimânta şi mă atrăgea în acelaşi timp. Deşi îl ştiam de mai multă vreme, tot ce făceam era să îl urmăresc cu privirea şi să întorc repede capul atunci când din întâmplare, mă privea şi el. Ochii lui trişti şi nepăsători, mersul nesigur şi indiferenţa pe care o exprima întreaga lui fiinţă păreau să îmi inducă mereu o stare de nelinişte şi mă făceau să cobor privirea în pământ. De ce un om pe care nu îl cunoşteam cu adevărat mă putea intimida atât de tare ? De ce îmi era atât de frică să mă uit în ochii lui ?

  Am observat că mergea în urma noastră. Şi fără să îmi dau seama ce fac, m-am întors cu spatele la el şi am nimerit privirea calmă ca întotdeauna a lui Alice. Am intrat în şcoală cu respiraţia tăiată şi cu mintea complet goală.

  Ce a urmat, a sfidat pentru totdeauna gândul că în lumea mea mai rămăsese ceva normal, ceva de care să mă agăţ fără motiv, de care să nu îmi fie frică şi faţă de care să am o explicaţie logică.

  Am vazut-o pe Alice cum l-a ţintuit cu privirea şi am simţit din nou acea energie ciudată. Un zgomot asurzitor m-a readus la realitate când l-am văzut izbindu-se de uşa de sticlă şi făcând-o bucăţi. Am ţipat îngrozită şi instinctiv, mi-am dus mâinile la ochi.

  Sute de imagini fără sens au început să îmi treacă prin minte şi totul părea că a durat ore întregi. Într-un final, mi-am luat mâinile din faţa ochilor şi am privit în jurul meu, mai lucidă şi mai conştientă decât oricând. Două perechi de ochi erau aţintite asupra mea, fără ca eu să ştiu de ce. Apoi, am privit în jurul meu şi imaginea pe care am vazut-o m-a copleşit. Nimeni nu mai mişca înafară de noi trei. Totul rămăsese fără suflare, parcă şi aerul îngheţase. În momentul acela, Darren s-a ridicat fulgerător din grămada de cioburi şi a privit în jur după care a rămas pe loc, cu o privire cutremurător de rece şi nepăsătoare. Preţ de o clipă, s-a uitat la mine ca şi cum nu mă cunoştea.

- Eşti mulţumit de ceea ce ai realizat ? a răsunat vocea lui Alice.

Am întors imediat capul spre ea. Fermitatea din ochii ei ar fi intimidat pe oricine dar Darren i-a răspuns scurt:

- Nu am realizat nimic. Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple. Poţi să mă urăşti cât vrei, dar să ştii că i-am făcut un bine. Şi nu te îndoi de faptul că am s-o ajut.

  Cuvintele lui au lovit puternic în mine, întocmai ca o imputare. Ca un reproş incomplet şi greu de înţeles.

  O simţeam pe Alice. Simţeam că înăuntrul ei clocotea. Dar ea avea acel lucru pe care eu nu l-am avut niciodată, un autocontrol deosebit de puternic.

- Chiar nu ai conştiinţă ? Te-ai gândit măcar puţin la iniţierea ei ? Sau doar ai vrut să o faci pe eroul ? Uită-te puţin la ea. Uită-te la puterile ei. Ai mai văzut aşa ceva ? Ai mai văzut vreun spirit capabil să oprească timpul în loc ? Cine o să controleze asta ? Tu ? Tu nici măcar nu îţi poţi controla nevoia ta de energie iar acum ai reuşit să declanşezi o forţă pe care nici măcar nu o cunoşti.

  Darren privea în gol şi părea că nu o ascultă. Hainele îi erau pline de cioburi şi deşi trecuse printr-o uşă de sticlă, părea să nu aibă nici o zgârietură. Într-un final mi-am dat seama că mă uitam într-una la el aşa că am plecat capul. Mă simţeam jalnic pentru că nu mai aveam nici puterea să pun zecile de întrebări care mi se amestecau în minte.

- Să nu te mai apropii de ea ! a continuat Alice. Să nu o mai faci. Pentru că data următoare, nimic nu o să te mai salveze.

Zicând toatea acestea, Alice s-a apropiat de mine, s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus:

- E în regulă. Poţi să aduci totul la normal. Trebuie doar să te calmezi şi să te concentrezi. Gândeşte-te că vrei ca totul să revină.

  Am privit ultima oară în jurul meu şi toţi oamenii aceia împietriţi nu m-au mai speriat. Apoi am închis ochii şi mi-am dorit ca totul să revină la normal. Dar nu simţeam nimic. Eram rece şi inexpresivă. Când deodată, mi-am amintit de el şi m-am gândit că trebuia să fac asta ca să nu creadă că sunt o fetiţă naivă fără control, că nu depind de nimeni şi că nu mă putea intimida atât de uşor, oricât de neadevărat ar fi fost asta. Iar în secunda aceea, am auzit din nou sunetul acela atât de cunoscut, acea larmă enervantă de voci şi am deschis ochii.

  Toată lumea se apropia nedumerită de uşa spartă şi comenta sau făcea scenarii stupide. Alice îmi zâmbi încurajator. Eu... nu am putut face acelaşi lucru.

  L-am privit cum se îndepărta, la fel de nesigur ca întotdeauna şi cu cât se îndepărta mai tare simţeam că inima mi se strânge ca într-o menghină. Timp de o secundă a întors capul, m-a privit cu o nepăsare dureroasă şi apoi a dispărut în mulţime.

Bianca Goşman ♥

Cum arată ţinuta de schi la modă

  În cazul în care nu ai încă un costum de ski, atunci îţi recomand să investeşti într-unul de culoare albă, fiind astfel în ton cu tendinţele acestui sezon, în care se poartă ţinutele all white.

  De reţinut este şi faptul că geaca şi pantalonii pot fi achizitionaţi şi separat! Acest lucru îţi oferă libertatea de a te exprima cromatic aşa cum îţi doreşti, în cazul în care visezi la combinaţii de culori îndrăzneţe pentru costumul de ski ideal personalităţii tale.


 Pentru a nu minimiza aspectul legat de confortul termic, îţi sugerez să porţi sub geaca de ski un pulover din lână.

Şi pentru că accesoriile nu trebuie să-ţi lipsească din această ţinută şic de munte, alege o căciula albă din lână, decorată cu nişte ciucuri lungi, un model care să îţi acopere urechile .

Fularul este şi el esenţial, cu atât mai mult dacă optezi pentru un model călduros şi practic.
 Îţi propun să alegi o pereche de mănuşi care să se asorteze cu restul ţinutei.


            Xoxo,
              Ana şi Marina

Pe jumătate vie - Partea a 8-a

  Întunericul s-a aşternut peste mine în momentul acela. O durere ciudată, plăcută şi profundă m-a cuprins iar apoi am închis ochii.

  Aş putea spune că a fost singurul moment în care în sufletul meu a fost linişte cu adevărat. Numai inconştienţa a putut vreodată să mă apropie de normalitate. Nimic altceva.

  Singurul lucru care îmi mai ţinea mintea cât de cât în viaţă era o imagine. O imagine care m-a obsedat de atunci toată viaţa. Imaginea unei priviri de gheaţă, imaginea unor ochi verzi mult prea adânci care continuau să îmi paralizeze toate simţurile.

  M-am trezit în mijlocul nopţii pe patul din camera mea. Am tresărit brusc, ca dintr-un coşmar. Fereastra era larg deschisă, iar vântul puternic ciocnea geamurile unul de altul.

  Era ca şi cum tot corpul meu îngheţa şi lua foc în acelaşi timp. Îmi simţeam sângele pulsând în vene şi vibrând puternic, întocmai ca un avertisment. Nu am încercat nici o clipă să mă conving că totul era un vis sau că imaginaţia mea o luase pe căi greşite. Eram perfect conştientă. Conştientă de faptul că nimic nu mai era la fel. Conştientă că habar nu aveam cine eram cu adevărat. Conştientă că nu ştiam exact cum se trăieşte şi că nici nu o făcusem vreodată.

  Niciodată nu mă aşteptasem la nimic de la nimeni, nici măcar de la mine. Dar acum făcusem imensa greşeală de a mă aştepta la un miracol. Ce crezusem oare? Că mă voi trezi fericită şi fără nici o grijă? Că un necunoscut va face ca viaţa mea să prindă sens ?

  Dezamăgire. Asta simţisem toată viaţa mea. Mi-am dat seama că nu mă simţeam foarte diferit. Şi m-au cuprins confuzia şi îndoiala şi am simţit că mă prăbuşesc. Pentru că, în mine, sute de sentimente au început să se amestece şi să amplifice toată confuzia deja existentă.

  A fost probabil cea mai lungă noapte din viaţa mea. Şi, oricât aş fi detestat lumina orbitoare a dimineţii, aceasta a venit atunci ca o salvare şi ca o confirmare neaşteptată a faptului că totul era real.

  Aşteptam autobuzul mai lipsită de viaţă ca oricând. Iar pulsul meu accelera, fără vreun motiv anume. Drumul spre şcoală a fost infernal, şi simţeam că parcă trecuse o veşnicie. Mintea mea crea tot felul de scenarii, mai mult sau mai puţin realiste care mă îngrozeau.

  M-am îndreptat spre şcoală cu gândul obsesiv de a-l găsi. Apoi m-am oprit. Pentru prima oară, gândul că era doar în mintea mea m-a ţintuit locului. Şi dacă totul era numai rodul imaginaţiei mele exagerate? Singură, nu aş fi putut realiza care era adevărul. Şi neîncrederea mea în propria persoană m-a lovit mai dureroasă ca oricând. 
  Alice. A fost primul nume în faţa căruia frica mea a paralizat şi a încetat să mai pună stăpânire pe mine. Era de-a dreptul uimitor cum aveam mereu curajul să îi povestesc doar ei toate lucrurile ciudate care mi se petreceau şi să mă şi aştept să mă înţeleagă. Mă îndreptam mereu spre ea ca spre o salvare, pentru că asta şi era.

  Când am văzut-o privindu-mă calm şi i-am văzut aerul trist şi neobişnuit, ultima mea fărâmă de autocontrol s-a prăbuşit. Şi plânsul, acea alinare pe care o aşteptam mereu, s-a pornit mai sfâşietor ca niciodată. Alice nu m-a lăsat să spun nimic. Singurul lucru pe care l-am auzit a fost :

- Cine ţi-a făcut asta ?

Întrebarea aceasta m-a luat prin surprindere, ceea ce se întâmpla rar, mult prea rar.

- Ce să îmi facă, eu nu ştiu… aseară… Doar atât am reuşit să spun. Alice m-a privit, perfect stăpână pe situaţie şi mi-a spus:

- Îmi închipui. Nu trebuie să îmi explici nimic, doar că tu trebuie să mă asculţi. Ce ţi s-a întâmplat, totul e real. Nu are de ce să îţi fie frică pentru că eu sunt aici şi … ştiu exact, dar exact cum te simţi. Nu ar fi trebuit să îţi ascund asta dar acum nu mai eşti umană, şi sunt foarte multe lucruri care te vor şoca…

- Dar ştiu, ştiu aproape totul, el mi-a spus totul, spirite, energie negativă, mi-a spus totul şi…

M-am oprit. Alice mă privea uimită şi părea că situaţia o depăşea într-o oarecare măsură.

- Ştiu, dar nu trebuia să se întâmple aşa, nu trebuia să ţi se întâmple ţie asta. De aceea trebuie să îmi spui cine ţi-a dat toate informaţiile astea pentru că totul, totul e complet greşit. Uită-te la mine. Nimic, dar nimic nu e ceea ce crezi. Sunt la fel ca tine. Pot să simt asta, pot să simt că eşti exact ca mine acum, dar lucrurile nu trebuiau să decurgă aşa. Nu eşti încă pregătită pentru asta. Şi nu puteam să îţi spun nimic, nimeni nu trebuia să o facă. De asta trebuie să aflu cine ţi-a făcut asta.

  Am privit-o fix în ochi un timp îndelungat. Şi oricât aş fi vrut, lacrimile nu se opreau, continuau să curgă. Sute de întrebări mi se amestecau în minte fără să pot sa îi adresez măcar una. Nu am putut să zic decât atât :

- Nimic nu e normal nu e aşa ? Nici eu, nici tu, nici Darren. Ce suntem de fapt ? Alice a tăcut. Şi o urmă de dezamăgire i-a întunecat privirea.

  O senzaţie cunoscută şi stranie m-a cuprins dintr-o dată, un déjà-vu puternic începea să pună stăpânire pe mine. Alice a şoptit: «E aici.» Am întors brusc capul şi am tresărit pentru că el… era acolo. 

Bianca Goşman ♥