Pe jumătate vie - Partea a 8-a

  Întunericul s-a aşternut peste mine în momentul acela. O durere ciudată, plăcută şi profundă m-a cuprins iar apoi am închis ochii.

  Aş putea spune că a fost singurul moment în care în sufletul meu a fost linişte cu adevărat. Numai inconştienţa a putut vreodată să mă apropie de normalitate. Nimic altceva.

  Singurul lucru care îmi mai ţinea mintea cât de cât în viaţă era o imagine. O imagine care m-a obsedat de atunci toată viaţa. Imaginea unei priviri de gheaţă, imaginea unor ochi verzi mult prea adânci care continuau să îmi paralizeze toate simţurile.

  M-am trezit în mijlocul nopţii pe patul din camera mea. Am tresărit brusc, ca dintr-un coşmar. Fereastra era larg deschisă, iar vântul puternic ciocnea geamurile unul de altul.

  Era ca şi cum tot corpul meu îngheţa şi lua foc în acelaşi timp. Îmi simţeam sângele pulsând în vene şi vibrând puternic, întocmai ca un avertisment. Nu am încercat nici o clipă să mă conving că totul era un vis sau că imaginaţia mea o luase pe căi greşite. Eram perfect conştientă. Conştientă de faptul că nimic nu mai era la fel. Conştientă că habar nu aveam cine eram cu adevărat. Conştientă că nu ştiam exact cum se trăieşte şi că nici nu o făcusem vreodată.

  Niciodată nu mă aşteptasem la nimic de la nimeni, nici măcar de la mine. Dar acum făcusem imensa greşeală de a mă aştepta la un miracol. Ce crezusem oare? Că mă voi trezi fericită şi fără nici o grijă? Că un necunoscut va face ca viaţa mea să prindă sens ?

  Dezamăgire. Asta simţisem toată viaţa mea. Mi-am dat seama că nu mă simţeam foarte diferit. Şi m-au cuprins confuzia şi îndoiala şi am simţit că mă prăbuşesc. Pentru că, în mine, sute de sentimente au început să se amestece şi să amplifice toată confuzia deja existentă.

  A fost probabil cea mai lungă noapte din viaţa mea. Şi, oricât aş fi detestat lumina orbitoare a dimineţii, aceasta a venit atunci ca o salvare şi ca o confirmare neaşteptată a faptului că totul era real.

  Aşteptam autobuzul mai lipsită de viaţă ca oricând. Iar pulsul meu accelera, fără vreun motiv anume. Drumul spre şcoală a fost infernal, şi simţeam că parcă trecuse o veşnicie. Mintea mea crea tot felul de scenarii, mai mult sau mai puţin realiste care mă îngrozeau.

  M-am îndreptat spre şcoală cu gândul obsesiv de a-l găsi. Apoi m-am oprit. Pentru prima oară, gândul că era doar în mintea mea m-a ţintuit locului. Şi dacă totul era numai rodul imaginaţiei mele exagerate? Singură, nu aş fi putut realiza care era adevărul. Şi neîncrederea mea în propria persoană m-a lovit mai dureroasă ca oricând. 
  Alice. A fost primul nume în faţa căruia frica mea a paralizat şi a încetat să mai pună stăpânire pe mine. Era de-a dreptul uimitor cum aveam mereu curajul să îi povestesc doar ei toate lucrurile ciudate care mi se petreceau şi să mă şi aştept să mă înţeleagă. Mă îndreptam mereu spre ea ca spre o salvare, pentru că asta şi era.

  Când am văzut-o privindu-mă calm şi i-am văzut aerul trist şi neobişnuit, ultima mea fărâmă de autocontrol s-a prăbuşit. Şi plânsul, acea alinare pe care o aşteptam mereu, s-a pornit mai sfâşietor ca niciodată. Alice nu m-a lăsat să spun nimic. Singurul lucru pe care l-am auzit a fost :

- Cine ţi-a făcut asta ?

Întrebarea aceasta m-a luat prin surprindere, ceea ce se întâmpla rar, mult prea rar.

- Ce să îmi facă, eu nu ştiu… aseară… Doar atât am reuşit să spun. Alice m-a privit, perfect stăpână pe situaţie şi mi-a spus:

- Îmi închipui. Nu trebuie să îmi explici nimic, doar că tu trebuie să mă asculţi. Ce ţi s-a întâmplat, totul e real. Nu are de ce să îţi fie frică pentru că eu sunt aici şi … ştiu exact, dar exact cum te simţi. Nu ar fi trebuit să îţi ascund asta dar acum nu mai eşti umană, şi sunt foarte multe lucruri care te vor şoca…

- Dar ştiu, ştiu aproape totul, el mi-a spus totul, spirite, energie negativă, mi-a spus totul şi…

M-am oprit. Alice mă privea uimită şi părea că situaţia o depăşea într-o oarecare măsură.

- Ştiu, dar nu trebuia să se întâmple aşa, nu trebuia să ţi se întâmple ţie asta. De aceea trebuie să îmi spui cine ţi-a dat toate informaţiile astea pentru că totul, totul e complet greşit. Uită-te la mine. Nimic, dar nimic nu e ceea ce crezi. Sunt la fel ca tine. Pot să simt asta, pot să simt că eşti exact ca mine acum, dar lucrurile nu trebuiau să decurgă aşa. Nu eşti încă pregătită pentru asta. Şi nu puteam să îţi spun nimic, nimeni nu trebuia să o facă. De asta trebuie să aflu cine ţi-a făcut asta.

  Am privit-o fix în ochi un timp îndelungat. Şi oricât aş fi vrut, lacrimile nu se opreau, continuau să curgă. Sute de întrebări mi se amestecau în minte fără să pot sa îi adresez măcar una. Nu am putut să zic decât atât :

- Nimic nu e normal nu e aşa ? Nici eu, nici tu, nici Darren. Ce suntem de fapt ? Alice a tăcut. Şi o urmă de dezamăgire i-a întunecat privirea.

  O senzaţie cunoscută şi stranie m-a cuprins dintr-o dată, un déjà-vu puternic începea să pună stăpânire pe mine. Alice a şoptit: «E aici.» Am întors brusc capul şi am tresărit pentru că el… era acolo. 

Bianca Goşman ♥