Pe jumătate vie - Partea a 11-a

Aerul era negru şi uscat. Puteam să simt cum sângele mi se zvârcolea dureros în vene şi panica inundându-mi încet mintea.
  O mână rece şi m-a făcut să îmi recapăt echilibrul. Mi-am ridicat privirea şi ca întotdeauna singurul lucru pe care l-am putut vedea a fost perechea aceia de ochi atât de rece şi de intimidantă.
- Vrei să faci asta, chiar vrei ? a răsunat încet o voce joasă şi tremurătoare.
  L-am privit drept în faţă, aşa cum nu o mai făcusem vreodată. Şi, ca de obicei, nimic nu se putea citi pe chipul lui. Nu frică, nu furie, nu confuzie, absolut nimic, era un zid de piatră, aşa cum îl percepusem întotdeauna.
- Trebuia să mă laşi să o fac. Şi aşa nu îţi pasă.
  În secunda aceea, ceva în mine s-a rupt. Iar pentru prima oară ochii lui au trădat că poate simţea ceva.
- Asta crezi? Că nu îmi pasă?
- Nu cred nimic. Am încetat să mai gândesc sau să mai cred ceva acum mult timp. Îţi aduci aminte ? Tu m-ai făcut ceea ce sunt. Şi dacă te dezgust atât de mult de ce nu dispari de tot din preajma mea ? De ce apari mereu ca ultima mea şansă ?
- Nu ăsta era scopul meu, nu trata lucrurile aşa. Şi nu mă dezguşti...
- Nici nu vreau să aflu. Se pare că niciodată nu merit să aflu nimic.
M-am întors hotărâtă să plec pentru că simţeam cum ochii mi se umplu de lacrimi mult prea grele pentru a le putea face faţă.

Mi-a prins mâna cu o viteză uimitoare ţintuindu-mă în loc.
- Lasă-mă, doar lasă-mă să îţi explic.
Lacrimile au început să îmi ardă faţa, înceţoşându-mi privirea.
- De ce faci asta, nu ar trebui să mai poţi face asta! Vezi, asta e problema, tot ce are legătură cu tine mă depăşeşte. Totul e greşit. Nu ar trebui să mai simţi mare lucru sau să plângi. Iar aura ta. Îi ţine la distanţă pe toţi. Eşti izolată, e ca un zid de sticlă ce te înconjoară. Şi nu am nici cea mai mică idee ce aş putea face.
  Îl ascultam fără să fiu sigură că ştiam ce spune. Era ciudat să îi aud vocea atât de mult.
- Eşti instabilă, foarte instabilă, a continuat el cu o superioritate vădită.

Mi-am smuls mâna din strânsoarea lui şi am dispărut cu un regret imens şi dureros care îmi pârjolea sufletul. Nici nu ştiam ce fac, am ştiut doar că întreaga mea fiinţă reprezenta haos, un haos dens şi indestructibil.
  O lipsă de energie m-a lovit violent şi nu am mai ştiut ce fac. Am început să hoinăresc pe străzi, fără să ştiu ce caut.
  Până când am văzut ceva ce mi-a atras brusc atenția. Era o persoană cunoscută, o persoană mult prea comună. Mi-am adunat toată forţa psihică de care mai dispuneam şi am imobilizat-o rapid, lovind-o de zidul unei clădiri. Răzbunare, furie, teamă, toate mi-au inundat rapid judecata iar tot ce îmi doream era să îmi ating scopul. Nici măcar ideea regretului care urma să mă distrugă pe urmă nu a mai contat.

  Simţeam energia pătrunzându-mi fiecare celulă şi în acelaşi timp ţipătul acela înăbuşit. Însă nu a durat mult timp şi am simţit că legătura se rupe, că cineva mult mai puternic o controlează. Nu mi-am întors privirea. Ştiam ce voi vedea. Vocea aceea a lovit din nou tăcerea ţiuitoare, înfiorându-mă.

- Nu ai control. Şi nici nu vei avea dacă o să continui aşa. Ea va uita. Dar tu? Crezi că tu vei putea să faci asta? Nu te cunosc cu adevărat, dar te asigur că aşa se va întâmpla. Doar ai încredere în mine. O singură dată. Îţi promit că de data asta va fi bine.

  Sute de cuvinte îmi stăteau pe buze în momentele acelea. Dar aşa cum mă aşteptam, nu am putut spune nici măcar unul.

  Nu avea de unde să ştie... şi probabil nu ar fi ştiut niciodată. Şi poate era mai bine aşa. Da, era mai bine aşa.

  O tristă încercare de autoconvingere. O încercare dureroasă ca întotdeauna. Eu nu riscam niciodată. Şi nu aveam de gând să încep acum.

  Mi-am ridicat privirea şi am întâlnit un zâmbet, un zâmbet mare şi adevărat care mi-a imobilizat pe loc simţurile. Şi orice piedică, orice voce care îmi şoptea întotdeauna „nu” a căzut. A căzut pur şi simplu şi a apărut temeritatea aceea dulce amăruie care mă speria şi mă atrăgea ca un magnet. În mintea mea a răsunat atunci vocea lui Alice. Şi am ştiut că mai am o şansă. Şi am ştiut că nu o voi lăsa să treacă pe lângă mine.

Bianca Goşman ♥

O rază de lumină

  Iată că am ajuns şi la sfârşitul celei de-a doua zi din săptămâna "Şcoala altfel". 
  Astăzi, împreună cu doamna dirigintă, am fost să vizităm centrul de zi pentru copii nevăzători "O rază de lumină".

 La ora 8:00 ne-am întâlnit cu toţii în faţa şcolii de unde am pornit pe jos iar apoi am luat autobuzul până în dreptul liceului "Andrei Bârseanu". 
 Am ajuns la centru iar ce am văzut acolo au fost nişte persoane calde şi prietenoase care, în ciuda faptului că nu pot vedea, sunt încă optimiste şi încearcă să ducă o viaţă normală.

  Am vizitat fiecare sală de clasă, am văzut structura alfabetului Braille şi am văzut modul în care aceşti copii învaţă sa citească, să scrie, să se descurce în societate.
  Activitatea a ţinut până la ora 14:00 când am ieşit din incinta centrului şi ne-am îndreptat fiecare spre casă.
  Consider că ar trebui să fim mult mai recunoscători simplului fapt că suntem sănătoşi şi că putem duce o viaţă normală că putem vedea lucrurile şi persoanele din jurul nostru, că viaţa noastră nu e cufundată în întuneric. Dacă ne-am gândi mereu la asta... am fi mult mai fericiţi. 

Bianca Goşman ♥ 

O drumeție la Pietrele lui Solomon

Iată că deja a sosit și „Săptămâna Altfel”, o săptămână în care luăm pauză de la învățat, ascultat, în sfârșit, o săptămână în care orele sunt înlocuite de diferite activități educative. Ei bine, de asta am avut parte și noi azi, o primă zi în care am combinat activitățile literare cu cele sportive. Eu o să vă spun mai multe despre drumeția noastră la Pietrele lui Solomon.

După ce prima noastră activitate s-a încheiat, doamna dirigintă a venit în clasă unde timp de câteva minute ne-a făcut instructajul necesar drumeției ce urma s-o facem: pe unde să mergem, ce să facem, ce să nu facem, etc.

La ora 13.15, am coborât frumușel din clasă și am pornit împreună spre Pietrele lui Solomon. Atmosfera, pe tot parcursul drumeţiei, a fost una de invidiat: glume, zâmbete, râsete.

Cum noi suntem nişte fete vioaie, la ora 13.25 eram deja în faţa liceului Teologic, iar la ora 13.40 făceam un popas la Fântâna Sfânta Treime, unde fiecare ne-am răcorit cu apă proaspătă de izvor, iar apoi ne-am umplut şi sticlele.

La fel de vioaie am fost şi în continuare, şi la ora 13.50 am ajuns la Podul Creţului; încă un pic şi ajungeam. Ușor, ușor am trecut și de Facultativă, iar la 14.00 am ajuns, în sfârșit la Pietrele lui Solomon. Ce pot să vă spun, peisajul era minunat, iar timp de 10 minute ne-am plimbat și am admirat peisajul.

La 14.10, ne-am așezat în jurul unei mese și am citit informații și legende legate de locul în care ne aflam. Toate am fost foarte atente la ce ni s-a citit, fiind foarte interesate de tot ce ni se zicea.

La ora 14.20, împreună cu doamna dirigintă ne-am urcat pe platou pentru a putea vedea totul mai bine. Privite de sus, peisajele erau și mai spectaculoase.

Până la ora 15.25 am mai explorat împrejurimile, am făcut multe poze, am râs, mai pe scurt, ne-am distrat. La 15.30, suntem anunțate că e timpul să ne întoarcem la școală.

În drum spre școală, nu am mai fost așa vioaie pentru că oboseala pusese stăpânire pe noi, dar într-un final am ajuns, iar la 16.00 fiecare se îndrepta spre autobuzele care aveau să ne ducă spre casă.

Asta a fost prima zi din „Săptămâna Altfel”, o zi în care ne-am distrat și am aflat mule lucruri noi.

Sabina! <3