luni, 31 decembrie 2012

Pe jumătate vie - Partea a 6-a


  Pământul se învârtea cu mine iar creierul meu percepea cu greu toate mişcările lui. După câteva secunde care mi-au părut o veşnicie, am reuşit să spun, cu un glas care mi s-a părut străin, ciudat şi temător:
- Cum, cum ai făcut asta?
A râs. Un râs atât de trist şi de ciudat, care mi-a făcut sângele să îngheţe în vene.
- Cum am făcut ce ? Cum am reuşit să te prăbuşesc şi să te las fără energie ? E un proces simplu pe care o să îl descoperi şi tu. Dar, mă gândeam, totuşi, că vrei să o luăm cu începutul.
  L-am privit, impropriu spus, preţ de o secundă. Apoi mi-am adunat toata forţa de care mai dispuneam şi m-am ridicat încet. Orice om normal ar fi încercat să fugă. Ar fi încercat să facă orice ca să scape dintr-o situaţie ca asta. Dar eu nu am fugit. Am rămas pe loc şi mi-am eliminat forţat frica care îmi paraliza tot corpul. De parcă mi-ar fi citit gândurile, vocea aceea mi-a spus:
- Nu vei fugi. Ştim amândoi lucrul acesta.
- Ce vrei de la mine ? am spus eu cu un glas gâtuit şi aproape de nerecunoscut.
- Ce vreau ? Eu nu vreau nimic. Tu ai nevoie de mine. Ai nevoie de mine mai mult decât de orice în momentul ăsta.
  În momentul acela, a ieşit din beznă. Fără să vreau cu adevărat, m-am apropiat de el. Şi o senzaţie ciudată m-a cuprins, oprindu-mi respiraţia preţ de câteva secunde. Nu ştiu dacă mă aşteptam să fie cineva cunoscut, cineva anume. M-am uitat fix în ochii aceia verzi şi trişti şi nu am putut găsi nimic cunoscut în ei. Tot ce am văzut era un băiat înalt ce părea complet inofensiv, dar care mie îmi insufla o teamă ciudată şi familiară. L-am recunoscut. El era cel care fugea atunci, demult, prin mulţime, după ce eu rămăsesem fără răsuflare. El era acela care mi-a zâmbit atât de ciudat. Un om, un copil de vârsta mea, care nu îmi arătase niciodata vreo urmă de interes. Un nume care adeseori îmi trecea prin minte: Darren.
- Ce vrei să spui ? De ce aş avea nevoie de tine ? Nici măcar nu te cunosc, am spus, uimită în acelaşi timp de curajul prostesc de care dădeam dovadă şi pe care nu ştiam că îl deţin.
- Ia-o mai uşor cu întrebările şi nu mă privi de parcă aş fi un răufăcător. Unul oarecare...
  A tăcut pentru un moment. La fel ca mine. Aş fi vrut să spun ceva, dar în mintea mea se învârteau sute de întrebări şi mi-a luat destul timp încât să selectez doar una.
- Ştim amândoi că ai nevoie de ajutor. De orice ajutor, a continuat el. Viaţa ta nu e de loc una de vis. Recunoaşte asta, a spus el privindu-mă direct în ochi şi plimbându-se de-a lungul gangului. Plângi într-una, cel mai mic lucru te răneşte şi ţi se pare că întreg universul te respinge.
  Nu cred că cineva mi-a sintetizat viaţa mai bine şi mai uşor decât el, aparent un străin care tocmai putea să îmi ia viaţa. Am rămas câteva clipe, gândindu-mă la ce puteam să spun.
- De unde ştii tu ? Nu ţi-am vorbit niciodată. Şi, în plus, tot nu înţeleg ce vrei de la mine.
- Nu vreau nimic de la tine, ok ? Sau poate vreau într-o anumită măsură. Oricât de stupid ar suna asta, vreau să te ajut. Vreau să te fac să înţelegi cine eşti cu adevărat.
- Ce eşti tu..., psiholog ? Şi, dacă eşti, eşti unul foarte ciudat. Crezi că dacă mă dai cu capul de beton, faci ca existenţa mea să prindă sens ? 
Încă mă miram de ce mă aflam încă acolo. De ce nu fugeam şi nu încercam să scap.
  A pufnit în râs. Apoi, ca şi cum nu ar fi auzit ce am spus, a continuat în aceeaşi manieră, mai serios ca oricând:
- Eşti diferită. Şi ştiu că mă vei crede. Pentru că ştii şi tu că nu eşti o persoană obişnuită. Eşti exact ca mine. Dar nu în totalitate. Şi pentru asta am nevoie de acordul tău. Lasă-mă să îți prezint situaţia pe scurt: ţi-ai dat şi tu seama că nu eşti o persoană normală. Pentru că nu reuşeşti să te bucuri de nimic. Nu ştii ce înseamnă fericirea. Ai convingeri şi concepţii ciudate. Nu poţi să simţi multe lucruri. Nu îţi poţi controla sentimentele. Nu eşti umană, nu complet... Şi nu vei fi vreodată. Eşti un spirit, un spirit demonic. Sau mai bine spus, poţi fi unul. Şi eu te pot ajuta.
Apoi a tăcut.
Iar eu l-am privit consternată.

Bianca Goşman ♥
Publicat de la Un comentariu:

duminică, 30 decembrie 2012

La mulţi ani!

Se cuvine, dragele mele, ca, la sfârşit de an, cineva să ureze tuturor şi, în numele tuturor, LA MULŢI ANI! Să fie anul ce vine unul mai bun, mai cu bucurii şi împliniri, cu dragoste şi sănătate, cu tot ceea ce vă doriţi spre binele şi împlinirea voastră ca personalităţi.
Şi-apoi (nu-i aşa??), Regele este cel care, în preajma Anului Nou, trebuie să-şi colinde supuşii şi, mai ales, PRINŢESELE!!!
LA MULŢI ANI, dragele mele PRINŢESE!






Uituce...???
Nu cred!... Preocupate cu atâtea evenimente...
Publicat de la Niciun comentariu:

luni, 24 decembrie 2012

Pe jumătate vie - Partea a 5-a


  ...nu am putut să mă mişc. Era ca şi cum autocontrolul meu ar fi dispărut complet. În mintea mea a răsărit o clipă ideea că poate senzaţia asta nu era reală, că visez şi că totul se va sfârşi curând. Presupun că era o explicaţie logică, explicaţie care îmi menţinea vie ideea de apartenenţă la normalitate.
Apoi, totul s-a întunecat în jurul meu şi o senzaţie amorţeală m-a cuprins complet.
  M-am trezit peste 10 minute, cu capul greu şi cu sute de semne de întrebare. Ok, da, poate e normal să ai coşmaruri nesfârşite şi vise care se repetă constant. E normal să te simţi total incomplet şi să nu reuşeşti să te înţelegi. Dar asta, nu, nu mai era normal. Şi am refuzat să mă mai mint şi să îmi mai găsesc explicaţii logice, o dată pentru totdeauna.

  Timp de câteva săptămâni am gândit fiecare aspect în parte. Am căutat tot ceea ce putea fi considerat raţional în legătură cu mine şi lucrurile care mi se întâmplau. E inutil să spun că singură nu am reuşit să descopăr nimic. Şi nici nu aş fi putut să o fac. Aşa că am lăsat-o baltă. Am încercat să mă obişnuiesc, să mă conformez, lucru pe care eu nu îl făceam niciodată. M-am cufundat şi mai mult în cărţi, muzică şi închipuiri. Asta, consideram eu, era singura mea scăpare.
  I-am spus lui Alice totul. Absolut totul. Şi am rugat-o să îmi confirme că o luasem razna. Dar ea nu a făcut-o. Şi ştiam că nu o va face. A crezut tot ce i-am spus. Şi acum stau câteodată şi mă gândesc care ar fi fost şansele ca cineva să asculte prostiile mele şi să nu spună că are de a face cu o psihopată. Dar Alice nu era „cineva”. Ea era... Alice. O persoană care nu cred că ar fi putut avea vreodată un înlocuitor. O persoană pentru care, oricât aş încerca, nu aş găsi un cuvânt care să o definească cu adevărat. Era acea persoană care în loc să te salute, te întreba „Eşti bine ?” şi acţiona fără să mă consulte pentru că ştia mereu ce e mai bine pentru toată lumea.
  Sunt sigură că totul ar fi continuat. Nu mă pot gândi în ce măsură, dar sunt sigură că ar fi continuat. Uneori, e nevoie doar de o secundă, de un moment de care, dacă nu profiţi, vei regreta tot restul vieţii. Nu sunt sigură dacă eu credeam în destin. Pentru că probabil, dacă vrei, poţi schimba totul, dar astfel ajungi la ideea că destinul nu există, pentru că eu nu puteam schimba nimic.
  Se apropia Crăciunul. Ieşisem în oraş cu Alice. Îmi dau seama că, atunci când eram cu ea, totul se schimba. Eram altcineva, acel cineva pe care nimeni nu l-ar fi identificat cu persoana ascunsă din mine pe care nu o cunoştea aproape nimeni. Şi uram această diferenţă enormă şi faptul că trebuia să mă împart în două persoane diferite pe care niciodată nu puteam să le aduc împreună, să le suprapun pe deplin.
  Era una din acele seri în care mă simţeam diferit, în bine. Asta pentru că îmi refuzasem unele sentimente. Îmi refuzasem dreptul de a fi eu cu adevărat, dacă pot spune aşa.
  Era deja noapte, iar străzile mi se păreau cufundate în beznă. Oricât de mult îmi plăceau noaptea şi întunericul, aveam mereu senzaţia că cineva mă urmăreşte. Era o senzaţie căreia de obicei nu îi dădeam atenţie. Am încercat să mă îndrept cât mai repede către staţia de autobuz, de care mă mai despărţea doar un gang care, noaptea, putea înfiora pe oricine. Era linişte. Genul acela de linişte care îţi face urechile să ţiuie şi care crea în creierul meu iluzia că aud sute de voci şi şoapte înăbuşite. Cel puţin, atunci, o consideram o iluzie.
  Presupun că atunci s-a petrecut inevitabilul. Presupun că atunci când m-am prăbuşit sub acea sugrumare psihică, nu ştiam că îmi voi aminti asta ca pe o chestiune salvatoare.
  Era ca şi cum energia mea, tot suflul meu ieşeau afară şi nu mai rămânea nimic în mine. Nu era durere. Nici acum nu ştiu exact cum s-o denumesc. Secătuire. În momentul acela, sângele meu a început să tresalte aşa cum nu o mai făcuse vreodată. Era ca şi cum tot corpul meu ar fi fost în flăcări şi în acelaşi timp ar fi îngheţat ca un sloi de gheaţă.
  Apoi, a apărut senzaţia bizară că cineva cunoscut se află lângă mine. Dar nu era aşa. Nu era nimic cu adevărat cunoscut în toate acestea. Nu ştiu exact cât timp am rămas aşa, în starea aceea inexplicabilă, de confuzie, stranie şi total necunoscută pentru mine.
  Totul până am auzit o voce. O voce întunecată, groasă şi incredibil de cunoscută deşi nu o mai auzisem vreodată :
- Vrei răspunsuri ? Eşti sigură că le vrei ?
  Mi-am ridicat cu greu capul de pe betonul rece ca gheaţa şi m-am uitat spre bezna tulbure dinspre care venea glasul acela.
  Tot ce am putut vedea au fost nişte ochi verzi şi ciudat de strălucitori care mă priveau oarecum impasibil şi trist în acelaşi timp. Privirea aceea atât de familiară şi în acelaşi timp total necunoscută mi-a rămas mereu fixată în amintiri. A fost primul lucru care m-a sperit cu adevărat vreodată.
  L-am privit îngrozită şi, oricât aş fi vrut, nu i-am putut răspunde nimic.
- Spune-mi ce vrei să afli, a continuat el. Doar că de data aceasta, vocea i-a tremurat într-un fel ciudat.

Bianca Goşman ♥
Publicat de la 2 comentarii:

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Music is life 3 - Crăciunul


    Iată că au sosit și sărbătorile de iarnă. Cel mai mult îmi place la această perioadă (înafara de cadouri, desigur) să stau împreună cu cei dragi ascultând colinde. Aceste minunate cântece ne umplu sufletele de bucurie și ne fac să simțim spiritul Crăciunului. Cele mai frumoase colinde sunt cele românești care sunt cântate încă din moși stramoși. Astăzi vă voi prezenta 10 dintre colindele mele preferate interpretate într-o manieră impecabilă de către corul Madrigal.(Click pe titlul melodiei pentru a o asculta)

10. Moș Crăciun 

9. Iată vin colindători

8. Trei păstori

7. Domn, domn să’nalțăm

6. Vine crăciunul pe sară 

5. Nouă azi ne-a răsărit 

4. Praznic luminos

3.La Bethleem, colo-n jos 

2. Închinarea magilor

1. Mărire -ntru cele nalte 


    După părerea mea, aceste melodii nu mai au nevoie de alte comentarii.
                                                
                                                  Crăciun fericit!

Mădu<3

Publicat de la Niciun comentariu:

joi, 20 decembrie 2012

Celebrităţile zodiilor - II

Publicat de la Niciun comentariu:

vineri, 14 decembrie 2012

Papanași cu brânză fierți

Papanașii cu brânză fierți sunt un desert minunat și foarte rapid pe care, absolut fară nici un motiv, l-am cam scos din repertoriul culinar al ultimilor ani. Nici nu țin minte, de fapt, când am făcut papanași cu brânză fierți ultima dată. Îmi amintesc că am citit rețeta de papanași într-o carte de bucate… cred că a Sandei Marin… sau a Silviei Jurcovan? Nu aș vrea să mă dovedesc nerecunoscătoare, de la ambele doamne am învățat destule, așa că recunoștința mea se îndreaptă în mod egal spre amândouă, la fel și scuzele pentru a nu-mi fi amintit cu exactitate de la care dintre ele am preluat rețeta de papanași cu brânză fierți pe care v-o propun și vouă astăzi. Merită să-i faceți, durează foarte puțin, iar rezultatul este unul minunat.

Timp de pregătire: 00:15 ore
Timp de gătire: 00:15 ore
Timp total: 00:30 ore
Număr porții: 4 porții
Grad de dificultate: ușor

Ingrediente :

250 de grame de brânză de vaci proaspătă, bine scursă de zer (dacă are mult zer vă va obliga să adăugați mai multă făină și gris)
·         1 ou
·         2 linguri de făină
·         2 linguri de gris
·         coajă razuită fin de la 1 lămâie
·         2 plicuri de zahăr vanilat
·         1 praf de sare
·         50 de grame de unt
·         100 de grame de pesmet
·         3 linguri de zahăr (sau cât de dulce vă place pesmetul)
·         în plus: făină pentru presărat planul de lucru, apă și sare pentru fiert

Preparare:
1. Așadar, puneți apa la fiert, sărată ca pentru fierberea pastelor.
2. Brânza bine scursă de zer, oul întreg, 1 praf de sare, 1 plic de zahăr vanilat, coaja de lămâie, făina și grisul se pun într-un castron și se frământă rapid și energic, până se obține un aluat neted, omogen și nelipicios (poza 1).
3. Aluatul se pune imediat pe planul de lucru (poza 2).
4. Se presară planul de lucru cu făină și aluatul se modelează în forma unui cilindru cu diametrul de aproximativ 4 cm. Din acest cilindru se taie bucăți de aproximativ 3 cm. (poza 3).
5. Se modelează fiecare bucată rotund și se apasă cu degetul la mijloc, fară a trece dintr-o parte în alta (poza 4). Adâncitura de la mijloc vă ajută la gatirea uniformă a papanaților. Se dau bine prin făină papanașii formați, e important să fie înfăinați ca să nu se desfacă la fiert.
6. Papanașii se pun în apa clocotită toți deodată (poza 5). Se trece cu o spatulă lată pe fundul oalei pentru a desprinde vreun papanaș care poate să se fi prins. Deîndată ce apa clocotește din nou, se reduce focul la mic și se acoperă cu un capac. Papanașii se fierb 7-8 minute acoperiți, apoi focul se oprește și se mai lasă în apa fierbinte, acoperiți, încă 5-6 minute, ceea ce va face ca grișul să se umfle și papanașii să fie foarte fragezi.
      7. Cât papanașii se odihnesc in apă, se topește untul într-o tigaie, se     adaugă pesmetul și se rumenește până începe să miroasă a plăcintă coaptă (2-3 minute), amestecând în acest timp continuu. Când pesmetul a devenit auriu, se trage deoparte, se adaugă cele 3 linguri de zahăr (sau după gustul fiecăruia) și un plic de zahăr vanilat.
      8. Papanașii se scurg bine de apă și se tăvălesc în pesmetul îndulcit, așa cum arată și la rețeta de găluște cu prune. Papanașii cu brânză fierți se servesc imediat, calduți fiind.



                                         Poftă bună!      
                                                                                        Diana Istrate
Publicat de la 2 comentarii:

sâmbătă, 8 decembrie 2012

Pe jumătate vie - Partea a 4-a


   M-am grăbit spre autobuz Acesta era aproape gol şi părea pustiu. La fel ca mine mi-am spus. Am urcat şi m-am aşezat cât mai în spate, cum făceam de obicei. Mi-am scot căştile şi am pornit muzica la maxim. Nu ştiu cum şi de ce, dar asta reuşea mereu să îmi distragă gândul de la toate tâmpeniile la care mă gândeam mereu.
   Drumul mi s-a părut o veşnicie, cum mi se întâmpla mai mereu când eram singură. Am coborât într-un timp şi m-am îndreptat spre casă. Am apăsat clanţa şi mi-am dat seama că era încuiată. Probabil ai mei nu veniseră încă acasă. Am descuiat poarta şi am intrat în curte. Lungit la soare mă aştepta ca întotdeauna motanul meu Benny. M-am îndreptat spre el şi l-am luat în braţe. Benny făcea ca orice zi să devină mai bună. Deşi nu era foarte afectuos, îl iubeam enorm.
   I-am dat drumul şi el m-a urmat încet în casă. Rebecca era la biroul ei şi îşi făcea temele. Nu i-am spus nimic, nici măcar nu am salutat-o, cum făceam de obicei. Poate era sora mea, dar nu o cunoşteam foarte mult şi nici ea pe mine. Ea era perfect normală pentru vârsta ei, se distra şi trăia ca un copil normal. Nimic interesant. Normalitatea ei mă sâcâia şi mă enerva cumplit fără să ştiu de ce. Nu aş fi recunoscut niciodată că o invidiam. Pentru că nu era aşa. De fapt nici nu ştiu sigur ce simţeam faţă de ea. Eu eram oricum străină de viaţa ei şi totul funcţiona perfect aşa.
   Mi-am aruncat ghiozdanul pe un scaun şi m-am trântit absentă pe pat. Aveam o căruţă de teme dar am relizat că pe moment nu îmi mai păsa. Am închis ochii şi am încercat să adorm doar pentru a-mi alunga indispoziţia persistentă. Contrar obiceiului, am adormit instantaneu, de parcă tot ce ţinea de mine s-ar fi deconectat. Uneori mă simţeam ca o maşinărie, simţeam că funcţionez mecanic. Până şi visele mele erau adesea proiectate. Cu mici excepţii. Ca aceasta. Atunci când visezi dar de fapt simţi totul de parcă ai trăi cu adevărat toate acele momente. Când te zbaţi să te convingi că visezi şi că nimic nu e real. Când alergi plin de groaza că o să cazi. O să cazi şi nu va fi nimeni care să te ridice. Când vezi chipuri atât de familiare, dar care totuşi nu le-ai văzut niciodată, care te îngrozesc şi te cheamă spre ele în acelaşi timp, care au cheia tuturor răspunsurilor pe care le-ai căutat vreodată. M-am trezit plângând. Plângând fără rost, fără un motiv anume, fără ca să mai pot gândi la ceva. Am încercat să uit totul cum făceam mereu, doar că ştiam că nu o mai pot duce mereu aşa.
   Am coborât spre sufragerie, unde mama îşi făcea de lucru şi privea o emisiune T.V fără prea mare interes. Îmi spuneam ca voi petrece mai mult timp cu ea şi că voi încerca să mă apropii de ea. Din păcate, de cele mai multe ori rămâneam doar cu promisiunea.
     - Ce faci, mami ?, o întrebare fără rost pe care o punem mereu, chiar dacă nu are întotdeauna un răspuns diferit. Nu te-am văzut deloc astăzi…
     - Nici nu ai cum să mă vezi dacă stai toată ziua în camera ta şi cobori doar când te scoate cineva cu forţa.
Mereu vroiam să îi spun că nu are dreptate, că nu ştie nimic despre mine şi persoana mea, că nu mă cunoaşte şi că nu o va face vreodată. Şi de multe ori o spuneam. Spuneam lucruri care ar fi trebuit să trezească multe semne de întrebare. Dar nu o făceau. Şi asta trezea la rândul ei alte întrebări.
  Mi-am făcut de lucru vreo zece minute până când m-am plictisit şi m-am întors în camera mea unde am luat în primire învăţatul la biologie. Presupun că asta, oricât de neplăcut ar fi, îmi distrăgea mereu atenţia de la toate lucrurile inutile care îmi umpleau altfel mintea iar cu asta timpul trecea şi el într-un ritm normal şi nu mă mai tortura.
   Mi-am întors scaunul şi m-am privit în oglindă, de parcă acum mă vedeam pentru prima oară. Şi nu ştiam cine sunt. Nu ştiam. Nu pot spune cât timp am rămas aşa fără să gândesc nimic. Până când am tresărit în faţa reflecţiei mele care, ca niciodată, mă speria. Pentru că se dizolva încet încet. Ca zahărul pe care îl pui într-un lichid fierbinte. Am zis că mintea mea îmi joacă feste. Dar nu era doar reflexia mea. Ci întreaga mea fiinţă se descompunea. Am ţipat. Am ţipat cât de tare am putut, însă nu am putut auzi nimic. Apoi, am încercat să alerg dar…

Bianca Goşman ♥

Publicat de la Niciun comentariu:

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Celebrităţile zodiilor - I


Berbec
Steven Seagal

 


 













Taur


Megan Fox









Gemeni


Lana del Rey












Rac

Cheryl Cole                                  






Leu
Scorpion













Săgetător



Capricorn













Vărsător








• 
•Pentru informaţii suplimentare daţi click  pe numele personalităţii
•Manu





Publicat de la Niciun comentariu:
Abonați-vă la: Postări (Atom)