Am descoperit ambrozia când am
simţit energia dând năvală înăuntrul meu. Pentru o clipă. Iar apoi am văzut
durerea de dincolo de minţile inerte ale oamenilor. Şi tot nu m-am oprit pentru
că, pentru câteva clipe, euforia stagna, stagna şi mintea mea era liberă.
Până când o forţă invizibilă mi-a
desprins mintea din acea încleştare psihică. M-am întors brusc. Ştiam ce urma
să văd. Privirea lui Alice ţintuindu-mă cu un zâmbet calm dar ferm. Asta
însemna clar, interdicţie. M-am retras şi am ascultat-o. Ea mereu avea dreptate
în tot ceea ce făcea sau spunea. Învăţasem că trebuie să o ascult dacă vreau să
îmi fie bine. Şi dacă nu vroiam să fiu bine ?
Şi nu am fost. Nu am fost mai bine.
Durerea a venit şi mai cotropitoare ca înainte. Pentru că nu puteam să fiu
bine, făcând rău. Nu poţi să fii bine distrugându-i pe alţii. Nu poţi.
Şi nu am putut să îmi închid
sentimentele. Nu toate. Nu acel sentiment pe care l-am negat un timp îndelungat
şi care până la urmă m-a doborât.
Nu mai suportam să fac rău. Nu mai
suportam să mă privesc. Nu am urât pe nimeni niciodată... în afară de propria-mi
persoană.
Printre milioanele de gânduri care
mi-au străbătut vreodată mintea cel mai ingenios a fost acesta: dacă mă hrăneam
cu energie negativă, energie care provenea din suferinţă, ce conta a cui era ? Putea
deci să vină şi din partea mea. Puteam să sufăr doar eu. Aş fi putut suporta
asta. Dar Alice nu...
Alice nu s-a putut împăca niciodată
cu ideea ca eu să sufăr.
Dar eram convinsă că asta era
decizia corectă. Şi dacă nu era nu avea nici o importanţă.
Mergeam printre oameni fără să îi
privesc. Îmi erau indiferenţi şi mă speriau, mă speriau mai mult ca niciodată.
El. Vroiam să înţeleg ce era cu el.
De ce a apărut atât de brusc şi de ce îmi făcuse asta. Dar îmi era imposibil.
Era ca un zid neclintit dincolo de care nici o întrebare nu îşi găsea vreodată
răspuns. Dar presupun că nu am renunţat niciodată să caut răspunsuri pe care
ştiam că nu le voi afla. Au trecut luni întregi iar totul conducea la o singură
propoziţie, la câteva cuvinte inerte al căror sens îmi scăpa mereu printre
degete.
Am continuat aşa, fără un scop
anume sau vreun gând care să îmi justifice sau valorifice cumva existenţa, şi
dacă stau să reflectez nu ştiu dacă ceva a făcut-o vreodată.
Simţeam totul atât de amplificat.
Durere, iubire, frică totul era însutit. Ce era cel mai puternic ? Asta nu am
avut curaj să o recunosc vreodată.
Confuzia. Confuzia era cea mai
puternică şi mă cuprindea încetul cu încetul. Sute de gânduri, iluzii,
frământări îmi măcinau mintea încet dar dureros de sigur.
Iar eternul gând sinistru şi
pătrunzător aducea salvarea mai aproape de mintea mea care nu mai deosebea realitatea
de fantezie şi invers.
În mine, două părţi se luptau
neîncetat. O voce slabă şi continuă îmi zguduia neîncetat simţurile spunând : „Nu
poţi să faci asta, nu poţi să îi faci ei asta”. Alice. Cum aş fi putut să o
distrug în felul ăsta ? Cum aş fi putut să îi fac asta ? Nu am găsit niciodată
răspunsurile potrivite.
Şi, ca de obicei, demonul din mine
câştiga şi îi râdea triumfător în faţă singurei persoane pentru care nu
renunţasem atâta timp.
Cu o singură imagine incompletă în
cap m-am îndreptat spre cele două lumini orbitoare care mă separau de
inexistenţă.
Incontrolabil şi fără sens, am
zâmbit şi mi-am spus „Realizezi că asta este ultima ta greşeală ?”. Nu am
ştiut ce să răspund. Şi am închis ochii. Mereu am fugit de tot având ca refugiu
întunericul.
În clipa în care i-am deschis eram
sigură că totul se terminase. Dar fulgerător ceva m-a apucat brusc şi violent
şi m-a aruncat la marginea drumului iar o voce gâtuită mi-a inundat mintea care
îmi paralizase în ultimele minute. Am privit camionul care se îndepărta rapid
iar apoi mi-am întors privirea. Am văzut acei ochi verzi şi trişti ţintuindu-mă
din nou iar atunci sufletul meu s-a prăbuşit adânc într-un hău.
- De ce faci asta ?
Era acolo. Îmi salvase viaţa.
Bianca Goşman ♥
