Pe jumătate vie - Partea a 12-a

„Încearcă. Încearcă cu adevărat.”

„Şi dacă nu am pentru ce ?”

„Nu ai nevoie de motive”.

  Eternul blocaj. Eternul blocaj agasant care îmi făcea sângele să fiarbă în vene.

  O priveam insistent şi o studiam din ce în ce mai des pe Alice. Erau momente în care tot ce vedeam era o parte din sufletul meu, sora mea, singura entitate care îmi putea genera siguranţă şi încredere. Dar câteodată vedeam tot ce mi-aş fi dorit să fiu şi nu aş fi putut niciodată.

  Probabil nici nu avea rost să încerc. Nu ar fi fost acelaşi lucru.

Era neobosită. Neobosită în încercarea ei de a mă fixa, chiar dacă poate eram o jucărie stricată, ireparabilă.

  Mă ţineam după ea ca un copil mic şi lipsit de apărare. Ea era convinsă că lucrurile se îndreaptă şi că totul merge spre bine. Eu... uitasem să mai cred ceva.

  Teoretic, încercam să mă obişnuiesc cu viaţa asta stranie. Iar tot ceea ce percepeam era că amintirile mele se pierdeau în ceaţa pătrunzătoare care îmi învăluia mintea.

  Îmi priveam chipul în oglindă şi vedeam o persoană străină. Îmi venea să strig „Cine eşti tu ?” şi să sfărâm reflecţia aceea în milioane de bucăţele.

  Iar coşmarurile...

  Era ca şi cum toate temerile mele ascunse, uitate sau pierdute s-ar fi strâns laolaltă să mă îngrozească. Visam că sute de spirite îmi posedau întreaga fiinţă. Mă zbăteam, dar mâinile lor puternice mă sufocau încet, încet. Mă trezeam apoi, dimineaţa şi mă forţam să îmi ridic capul pentru că „nu aveam nevoie de motive”.

  Nu îmi mai era teamă de oameni. Doar îi priveam cu dezgust şi mă întrebam de ce oare nu îi pot înţelege. Se presupunea că eram la fel.

  Era ciudat şi în acelaşi timp plăcut cum creierul meu se concentra asupra unui singur subiect. Constant, îmi concentram toată atenţia (sau ce mai rămasese din ea) asupra unui singur lucru.

  Oamenilor le e frică de lucrurile pe care nu le înţeleg. Dar pentru mine, fascinaţia consta numai în mister, astfel ajunsesem să iubesc întunericul, şi să mă scufund în el ca într-o a doua identitate.

  Îmi mutam încet umbra pe străzile cufundate în beznă căutând cu disperare ceva, fără nici o urmă de energie. Asta îmi lipsea cel mai mult..., sau poate nu.

  M-am aşezat pe o bancă şi am inspirat adânc aerul întunecat şi sumbru. Aşteptările... erau departe.

  Prea departe.

- Nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa?

 Niciun tremur, nici măcar un nerv de-al meu nu a tresărit. Dar nici nu am îndrăznit să întorc capul. Îi simţeam doar prezenţa şi auzeam sunetul înăbuşit al respiraţiei lui.

- Ce să se schimbe ? Amândoi ştim că nimic nu se va schimba vreodată.

Am ridicat ochii şi am încercat pe cât posibil să îi susţin privirea. Însă contrar aşteptărilor mele, nu am mai întâlnit zidul acela de gheaţă, de nepătruns pe care el îl genera.

- Ştii că poţi să schimbi ceva... nu mare lucru, dar ceva se poate schimba. Cel puţin la starea ta de acum.

- Ce e în neregulă cu starea mea ?

A pufnit uşor şi un zâmbet trist i-a luminat faţa.

- Îţi dai seama că probabil dacă te las aşa aici nu vei mai ajunge acasă, nu?

- Nu e nimic în neregulă cu mine.

Fruntea i s-a încruntat şi a continuat pe un ton categoric.

- Ştiu ce faci. Refuzi energia de care ai nevoie. Iar asta o să te ucidă încet, dar sigur. Ai nevoie de energie şi nu nega asta.

- Dar ştii că nu pot face asta. Sunt „instabilă” , am spus eu apăsând răutăcios pe ultimul cuvânt.

Ochii i s-au tulburat instantaneu dar şi-a păstrat fermitatea. Nici nu m-aş fi aşteptat la altceva. S-a ridicat brusc şi mi-a spus scurt:

- Vino cu mine.

Nu am reuşit să mă opun. Sau poate nici nu am încercat.

- Unde mergem ?

Niciun răspuns. Din nou, nu m-aş fi aşteptat la altceva.

Vedeam o siluetă întunecată care se îndrepta grăbită spre noi. Sângele începea să îmi facă venele să pulseze. Darren a întors fulgerător capul spre mine şi a închis preţ de o clipă ochii. În aceeaşi secundă... persoana din faţa noastră s-a prăbuşit.

- Ce, ce ai făcut? l-am întrebat, fără să îmi aud vocea.

- Nimic. Vino cu mine.

Ne-am apropiat încet şi am putut să îi desluşesc faţa. Era o fată, o fată pe care nu o cunoşteam, o fată care avusese ghinionul să se afle în preajma noastră. Ştiam că Darren nu ar fi iertat pe nimeni.

- Nu, nu e moartă dacă la asta te gândeşti. Şi nici nu va fi, nu în seara asta.

- Nu pot face asta. Ştii bine ca nu pot.

- Ai încredere, bine? O să te învăţ cum să te opreşti. Doar ascultă-mă cu atenţie.

  S-a apropiat de mine şi mi-a luat mâna într-a lui. Era rece, ca un sloi de gheaţă. Şi nu ştiam ce fac. Ce caut aici sau ce se va întâmpla. Dar nu a mai contat.

Mi-a aşezat mâna pe gâtul fetei, deasupra carotidei. Apoi i-am auzit iar vocea groasă, sugrumată:

- Simţi? Simţi cum bate? Poţi începe să îi captezi energia. Doar că trebuie să mă asculţi în timp ce faci asta.

A fost singurul lucru pe care l-am aşteptat. Să simt explozia aceea de forţă, de dinamism inundându-mi simţurile.

- Acum opreşte-te. Pulsul. Pulsul îi scade iar dacă nu te opreşti acum, o vei ucide. Vrei să trăieşti cu asta? Chiar vrei?

  Sute de voci mi-au cotropit mintea într-un ţipăt dureros: „nu, nu vei face asta”. Apoi, am închis ochii şi m-am oprit.

Bianca Goşman ♥