Când ceaţa se ridică

    Prin ceaţa groasă şi ploaia măruntă şi rece, îmi amintesc totul de parcă ar fi fix în faţa ochilor mei. Un moment epic aş putea spune, care altuia i-ar pricinui o durere care nu se simte, dacă ştii să o ţii în frâu. Pot spune că, de multe ori, par imună la durerea psihică. De fapt, cred că nu am simţit-o vreodată .

    Îmi aduc aminte şoaptele necontenite care pluteau în jurul meu, menite în a mă readuce la viaţă. Inuman, totuşi era capabil de a readuce umanitatea, pe care nici în clipele acelea de spaimă nu o doream. Am încercat să strig, dar nu mai aveam glas şi nici putere să mă ridic, sau să mai gândesc. Era doar un abur sau un miros pătrunzător care îmi tulbura simţurile, şi aşa obosite. M-am gândit apoi să las totul pe voia soartei. Ce putea fi rău ? M-ar fi putut ajuta dacă era aici, deşi nu îl percepeam. Apoi, s-a petrecut inevitabilul. E greu de crezut că totul a durat doar câteva secunde. Eu, însă, mi le amintesc vag ca pe cele mai lungi şi mai plăcute din viaţa mea. Feeric, am deschis ochii pentru ultima dată în prima mea viaţă. Luna îmi zâmbea, nepăsătoare şi tristă.

    Alt chip, pe care cu greu l-am recunoscut, mă privea grav şi mustrător de parcă tocmai făcusem ceva rău, având aceeaşi lucire rece şi pătrunzătoare în ochii lui verzi, care îmi îngheţaseră ca un sloi inima prima dată.

    Când m-am trezit, eram întinsă pe patul din camera mea. Vântul fâlfâia încet perdeaua iar sângele îmi vibra nervos în vene, derutându-mă. M-am gândit că a fost un vis. Chipul acela însă mi-a apărut din nou în faţa ochilor şi am realizat că totul putea fi real.

Atunci când ceaţa se ridică, eşti imun. Imun la durerea psihică şi la faptul că mai eşti sau nu om.

by Bianca Goşman ♥