Pe jumătate vie - Partea 1

  Ştii, totul e ca o poveste. O poveste care de fapt nu e o poveste. Nimic din ea nu începe cu "a fost odată", iar în viaţa reală singurul pe care te poţi baza cu adevărat eşti doar tu.

Ascultă, ascultă sunetul tăcerii. Ţiuitul sinistru care îţi face mintea să o ia razna unde deja şoaptele a mii de oameni s-au contopit cu ea.

  Tot ce a rămas acum e o imagine. O imagine a unei fetiţe cu ochi mari, verzi şi speriaţi, înfricoşată de ea însăşi, speriată de o lume aproape inexistentă, dar totuşi singura în care putea trăi.

  Amintirile îţi părăsesc involuntar memoria, tot ceea ce mai rămane sunt momente inutile si frânturi amare din clipele mult prea inexpresive, atunci când totul e mai expresiv ca oricând.

  Sentimentele, încet, încet, dispar unul câte unul, lăsand în urmă un copil timid ale cărui simţiri erau cândva libere.

  Acesta era "preţul". Preţul pe care eu, noi suntem obişnuiţi să îl plătim, un preţ care, oricât de dureros şi sinistru ar părea, ajunge să ţi se pară normal, trivial de normal...

Atunci când ceaţa se ridică esti imun. Imun la durerea psihică şi la faptul că mai eşti (sau nu?) om.

  Eu sunt încă aici. Doar că „eu” nu are şi nu va avea niciodată acelaşi înţeles. Eu sunt acum o persoană reală, chiar dacă normalitatea tinde să mă contrazică. Dacă ar fi să urăsc ceva, acest lucru ar fi normalitatea. Normalitatea e o mincinoasă. O mincinoasă care te ţine înlănţuit de un destin banal.

  

  Nimic nu are însă doar părţi bune. Nimic nu vine vreodată în ajutorul tău fără să îţi ceară ceva în schimb. Sunt lucruri care îţi lipsesc. Afecţiunea, sentimentul de prietenie, fericirea aceea care palpită în tine fără motiv şi o groază de alte lucruri. Îţi lipsesc sentimentele, într-un cuvânt.

Îmi amintesc cum mă trezeam dimineaţa, priveam lumina cenuşie de afară şi speram că azi totul va fi altfel. Că nu voi mai simţi acea lipsă inexplicabilă şi faptul că totuşi am nevoie să scap de tot.

  Totul trecea pe lângă mine indiferent şi total inutil. Eu am fost mereu un om pe care nimeni nu l-a observat vreodată. De care lumea râdea pentru că nu era la fel ca toţi ceilalţi. Pentru că se cufunda în cărţi fantastice şi îşi trăia viaţa din închipuiri imposibil de realizat.

  Totul până într-o zi, într-un minut, într-o secundă salvatoare. Când tot ceea ce predasem închipuirii mele s-a infiltrat în realitate. A fost ultima zi în care m-am putut minţi singură că poate normalitatea există.

  Era acelaşi scepticism, totuşi o siguranţă de fier. Le păstram în antiteză, tot timpul fiind aceeaşi, existând aceeaşi veşnică frământare, care îmi chinuia sufletul. Evitam să dau ochii cu subiectul spaimei, dar şi al interesului meu, dar  ochii mei se uitau, totuşi, în aceeaşi direcţie.
  Timpul, care se oprea altădată în loc, ca o tortură epuizantă, trece acum ocolindu-mă şi cred că aş putea socoti asta drept o alta luptă câştigată, după atâta timp de crâncenă confruntare cu mine însămi. Am ştiut asta. Că într-un fel, locul meu nu e aici şi nu va fi niciodată. 

Este un fel de început al unei poveşti de-ale mele. Povestea va conţine elemente supranaturale.O să adaug câte "un capitol" în fiecare săptămână (sper).  

Bianca Goşman ♥