Pe jumătate vie - Partea a 2-a

  Alarma asurzitoare a ceasului suna de zor de câteva minute iar eu nu mă puteam ridica să o opresc. M-am uitat pe geam dar nu am reuşit să desluşesc nimic prin ceaţa densă cu care de fapt mă obişnuisem deja. Am deschis geamul şi aerul rece şi tăios m-a izbit direct în faţă. Era tipul meu favorit de vreme. Cerul acoperit de nori, aerul rece şi ceaţa groasă. Nu ştiu cât timp am rămas în faţa geamului, cu mintea golită de orice gând. Până când mi-am dat seama că trebuia să merg la şcoală şi era deja destul de târziu. Acum îmi dau seama că făceam totul mecanic, fără să gândesc la ce anume făceam. Obişnuiam să mă gândesc non-stop la lucruri absurde şi să creez scenarii care niciodată nu se puteau întâmpla. Mă priveam în oglindă şi îmi doream enorm să pot schimba ceva la mine, la aspectul meu prăfuit şi la întreaga mea statură plicticoasă de care mă săturasem până peste cap. Eram atât de preocupată ca alţii să mă placă, încât uitasem că trebuia să mă plac eu mai întâi. Uitasem să mai ţin oarecum la mine.

  Mi-am luat jacheta din cuier, ghiozdanul şi am deschis uşa fără să uit să murmur un „ Pa, tati”, chiar dacă ştiam că el oricum nu mă aude.

  Mi-am pus căştile în urechi şi a dat drumul la cântecul meu favorit. Îi ascultam versurile cu atenţie de fiecare dată de parcă atunci l-aş fi auzit prima oară. Simţeam că James Hetfield îmi spune mie, lui Heather Morris, că „ nimic altceva nu contează “, că prin versurile acelea vorbeşte despre mine şi comunică întregii lumi ceea ce eu simţeam sau mai precis faptul că nu simţeam mai nimic.

  

Aşteptam autobuzul care mă ducea zilnic la şcoală. Mă uitam în jurul meu şi vedeam diferite grupuri, oameni pe care îi cunoşteam sau nu, oameni care aveau acel talent uimitor de a judeca persoanele fără să le cunoască de-adevăratelea, oameni care se uitau la tine râzând cu un aer vădit de superioritate prostească. Ştiam că probabil eu eram unul din subiectele conversaţiilor lor stupide şi probabil unul dintre oamenii mult prea plictisitori pentru a face parte din grupurile lor. Îmi repetam într-una “Şi ce ? Oricum nu îmi pasă“. Într-un fel, aşa era. Însă doar pe jumătate. Pe de o parte, îi detestam şi nu aş fi vrut vreodată să fiu una de-a lor, însă, pe de altă parte, mă chinuia mereu gândul paranoic că orice lucru pe care îl fac greşit, orice stângăcie de-a mea va provoca o grămadă de râsete şi replici ironice.

  Am urcat în autobuz şi am mers în spatele acestuia. Mi-am scos căştile şi le-am băgat în ghiozdan încercând să ignor privirea stupidă a lui Olive Cooper care se holba insistent ca întotdeauna.

  Autobuzul se opri brusc. M-am uitat pe geam şi mi-am dat seama că trebuie să coborâm. În învălmăşeala aceea m-am lovit de...

Bianca Goşman ♥