Pe jumătate vie - Partea a 3-a

  În învălmăşeala aceea m-am lovit de un băiat. S-a întors spre mine şi a zâmbit într-un mod ciudat preţ de o secundă, după care a dispărut în mulţime. Nu i-am dat importanţă, de fapt nici nu cred că m-am gândit vreun moment la acest lucru. Am intrat în clasă bucuroasă că e o nouă zi de şcoală. Ştiu că pare ciudat dar da, pentru mine faptul că începea şcoala era ceva mult mai interesant decât dacă stăteam acasă şi nu pentru că învăţam foarte bine sau ceva de genul. M-am îndreptat spre banca mea unde erau ca întotdeauna Alice şi Sophie. Alice. Ea era o parte din mine, era sora pe care mi-am dorit-o mereu. Gândeam la fel, ne terminam frazele una alteia, aveam aceleaşi ocupaţii şi eram ca şi două jumătăţi, încât totul părea chiar ciudat. Ea era mereu acolo, întotdeauna cu vreun sfat extraordinar, întotdeauna gata să îţi şteargă lacrimile şi să te facă să zâmbeşti.   

  Câteodată chiar mă întrebam dacă eu eram o prietenă îndeajuns de bună pentru ea, dacă chiar meritam să am aproape o persoană atât de incredibilă. Nu puteam să fiu cu adevărat fericită dacă ea nu era lângă mine. Faptul că depindeam atât de mult de ceilalţi mi se părea ciudat. Nu conta asta, pentru că oricum eram ciudată, dar asta părea ieşit din comun. Singură eram transparentă şi insipidă. Cu ea eram eu, mă simţeam sigură pe mine. 

  M-am aşezat la locul meu, încercând să profit de ultimele minute până când sosea profesorul, însă mintea îmi era goală şi nu am putut găsi nici un subiect de discuţie.

  În acel moment intră în clasă profesorul de chimie care ca de obicei plictisea pe toată lumea cu o grămadă de lucruri care nu mi se păreau deloc folositoare. Toată ora stăteam cu ochii pe ceas, aşteptând cu nerăbdare să se termine. Uram materiile care ţineau de lucruri realiste. Mi se păreau total nefolositoare şi la fel mi se par şi acum.
  Ziua mea de şcoală decurgea în mod obişnuit. Eram într-o clasă cu oameni plăcuţi în cea mai mare parte. Doar că eu mă simţeam total diferită între toţi ceilalţi. Nu mă simţeam la fel, nu mi se părea că aparţin niciunui loc pe lumea asta. Şi nu ştiam de ce. Pentru că aveam o familie, prieteni şi tot ceea ce un copil normal îşi putea dori.

  Nici nu îmi dădeam seama cum trecea timpul. Era deja ultima pauză. Curtea liceului era ca întotdeauna plină. Alice stătea lângă mine şi îmi povestea o carte pe care tocmai o citise. Părea interesantă, iar modul în care Alice o povestea făcea ca totul să prindă viaţă. Până când dintr-o dată mi s-a luat răsuflarea. Simţeam că ceva sau cineva mă sufocă. Mi se părea că e atât de aproape, că e înăuntrul meu. Vroiam sa se oprească dar nu mai puteam scoate nici un sunet şi nici nu mă puteam mişca. Alice se uita la mine întrebător, dar parcă fără să observe nimic. Şi nici nu avea cum, pentru că eu eram nemişcată. După câteva secunde infernale, totul a luat sfârşit, deşi nimeni nu observase nimic ieşit din comun.

- Eşti bine? mă întrebă Alice. Dacă nu ţi se părea interesant puteai să îmi spui.

- Nu, nu, chiar îmi plăcea. Cred că o s-o citesc şi eu, am încercat eu să fiu convingătoare şi să las în spate întâmplarea aceea ciudată.

  În momentul acela am văzut un băiat fugind prin mulţime şi am simţit o repulsie, şi m-a cuprins o senzaţie de déja-vu.

- Haide Heather, după ce te uiţi, o să întârziem la oră, spuse Alice trăgându-mă de mână.

Ne-am îndreptat spre clasă. Senzaţia de déja-vu persista şi nu îmi puteam da seama de ce. Mi-am spus că nu poate fi nimic important şi am alungat acel gând din minte.

  Ultima oră a trecut relativ repede şi iată-mă îndreptându-mă spre casă. Îmi aranjam în minte numărul temelor pe care le aveam de făcut şi realizam că îmi va lua toată ziua.

Mergeam singură, lucru care se întâmpla destul de rar. O senzaţie ciudată mă cuprindea încetul cu încetul şi orice aş fi făcut nu puteam să o alung.

 

Bianca Goşman ♥