Pe jumătate vie - Partea a 9-a

  Un tremur ciudat m-a cuprins atunci când i-am întâlnit privirea. Era ciudat să îl văd atât de aproape şi să mă simt nevoită să îl privesc drept în ochi. De obicei fugeam de privirile oamenilor, îmi era frică de ei, chiar dacă nu îmi făceau nimic. Iar la el, era ceva ciudat. Ceva atât de ciudat şi tulburător care îmi paraliza orice simţ şi gândire logică şi raţională. Ceva ce nu mai simţisem niciodată. Ceva care mă înspăimânta şi mă atrăgea în acelaşi timp. Deşi îl ştiam de mai multă vreme, tot ce făceam era să îl urmăresc cu privirea şi să întorc repede capul atunci când din întâmplare, mă privea şi el. Ochii lui trişti şi nepăsători, mersul nesigur şi indiferenţa pe care o exprima întreaga lui fiinţă păreau să îmi inducă mereu o stare de nelinişte şi mă făceau să cobor privirea în pământ. De ce un om pe care nu îl cunoşteam cu adevărat mă putea intimida atât de tare ? De ce îmi era atât de frică să mă uit în ochii lui ?

  Am observat că mergea în urma noastră. Şi fără să îmi dau seama ce fac, m-am întors cu spatele la el şi am nimerit privirea calmă ca întotdeauna a lui Alice. Am intrat în şcoală cu respiraţia tăiată şi cu mintea complet goală.

  Ce a urmat, a sfidat pentru totdeauna gândul că în lumea mea mai rămăsese ceva normal, ceva de care să mă agăţ fără motiv, de care să nu îmi fie frică şi faţă de care să am o explicaţie logică.

  Am vazut-o pe Alice cum l-a ţintuit cu privirea şi am simţit din nou acea energie ciudată. Un zgomot asurzitor m-a readus la realitate când l-am văzut izbindu-se de uşa de sticlă şi făcând-o bucăţi. Am ţipat îngrozită şi instinctiv, mi-am dus mâinile la ochi.

  Sute de imagini fără sens au început să îmi treacă prin minte şi totul părea că a durat ore întregi. Într-un final, mi-am luat mâinile din faţa ochilor şi am privit în jurul meu, mai lucidă şi mai conştientă decât oricând. Două perechi de ochi erau aţintite asupra mea, fără ca eu să ştiu de ce. Apoi, am privit în jurul meu şi imaginea pe care am vazut-o m-a copleşit. Nimeni nu mai mişca înafară de noi trei. Totul rămăsese fără suflare, parcă şi aerul îngheţase. În momentul acela, Darren s-a ridicat fulgerător din grămada de cioburi şi a privit în jur după care a rămas pe loc, cu o privire cutremurător de rece şi nepăsătoare. Preţ de o clipă, s-a uitat la mine ca şi cum nu mă cunoştea.

- Eşti mulţumit de ceea ce ai realizat ? a răsunat vocea lui Alice.

Am întors imediat capul spre ea. Fermitatea din ochii ei ar fi intimidat pe oricine dar Darren i-a răspuns scurt:

- Nu am realizat nimic. Mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple. Poţi să mă urăşti cât vrei, dar să ştii că i-am făcut un bine. Şi nu te îndoi de faptul că am s-o ajut.

  Cuvintele lui au lovit puternic în mine, întocmai ca o imputare. Ca un reproş incomplet şi greu de înţeles.

  O simţeam pe Alice. Simţeam că înăuntrul ei clocotea. Dar ea avea acel lucru pe care eu nu l-am avut niciodată, un autocontrol deosebit de puternic.

- Chiar nu ai conştiinţă ? Te-ai gândit măcar puţin la iniţierea ei ? Sau doar ai vrut să o faci pe eroul ? Uită-te puţin la ea. Uită-te la puterile ei. Ai mai văzut aşa ceva ? Ai mai văzut vreun spirit capabil să oprească timpul în loc ? Cine o să controleze asta ? Tu ? Tu nici măcar nu îţi poţi controla nevoia ta de energie iar acum ai reuşit să declanşezi o forţă pe care nici măcar nu o cunoşti.

  Darren privea în gol şi părea că nu o ascultă. Hainele îi erau pline de cioburi şi deşi trecuse printr-o uşă de sticlă, părea să nu aibă nici o zgârietură. Într-un final mi-am dat seama că mă uitam într-una la el aşa că am plecat capul. Mă simţeam jalnic pentru că nu mai aveam nici puterea să pun zecile de întrebări care mi se amestecau în minte.

- Să nu te mai apropii de ea ! a continuat Alice. Să nu o mai faci. Pentru că data următoare, nimic nu o să te mai salveze.

Zicând toatea acestea, Alice s-a apropiat de mine, s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus:

- E în regulă. Poţi să aduci totul la normal. Trebuie doar să te calmezi şi să te concentrezi. Gândeşte-te că vrei ca totul să revină.

  Am privit ultima oară în jurul meu şi toţi oamenii aceia împietriţi nu m-au mai speriat. Apoi am închis ochii şi mi-am dorit ca totul să revină la normal. Dar nu simţeam nimic. Eram rece şi inexpresivă. Când deodată, mi-am amintit de el şi m-am gândit că trebuia să fac asta ca să nu creadă că sunt o fetiţă naivă fără control, că nu depind de nimeni şi că nu mă putea intimida atât de uşor, oricât de neadevărat ar fi fost asta. Iar în secunda aceea, am auzit din nou sunetul acela atât de cunoscut, acea larmă enervantă de voci şi am deschis ochii.

  Toată lumea se apropia nedumerită de uşa spartă şi comenta sau făcea scenarii stupide. Alice îmi zâmbi încurajator. Eu... nu am putut face acelaşi lucru.

  L-am privit cum se îndepărta, la fel de nesigur ca întotdeauna şi cu cât se îndepărta mai tare simţeam că inima mi se strânge ca într-o menghină. Timp de o secundă a întors capul, m-a privit cu o nepăsare dureroasă şi apoi a dispărut în mulţime.

Bianca Goşman ♥