Visare...

          Afară se aşterne toamna. Şi picăturile reci care cad pe geamul camerei mele se înfiripă în mine. În sufletul meu e mereu toamnă, în sufletul meu plouă mereu iar vântul vuieşte întruna. Doar vechile gânduri infinitezimale zac acolo părăsite într-un mod involuntar şi total incomplet.
   Văd cum vântul aruncă pe trotuarul umed frunzele slabe şi lipsite de apărare. Le compătimesc şi, în acelaşi timp, cu o răutate nevinovată, mă bucur că mai există ceva ca mine, că cineva mă compătimeşte inutil.
   Cerul e mai frumos ca niciodată. Îmbrăţişând culoarea cenuşie, e atât aproape ca şi când s-ar fi desprins o parte din mine, din simţirile şi gândurile mele .
   Sunt convinsă că acum îmi zâmbeşte. Zâmbeşte şi îmi spune şoptind că, într-o zi, îmi va da înapoi beatitudinea pierdută. Mă uit la el şi cu acelaşi zâmbet trist îi spun că... îl cred. Tresar şi îmi spun cu imputare că îl mint şi că mă mint şi pe mine. Am încercat să fiu convingătoare, dar cuvintele mi s-au rostogolit anevoie, m-au făcut să nu le înţeleg şi să nu aud decât câteva frânturi neînsemnate. O amorţeală ciudată mă cuprinde încetul cu încetul.
               Afară se aşterne toamna.

by Bianca Goşman .