Pe jumătate vie - Partea a 13-a

- „ L-ai pierdut pe Benny. E mort.”

„ O vei pierde pe Alice. N-o meriţi.”

„ Lui Darren nu-i pasă de tine. Nu i-a păsat vreodată. Ce credeai ?”

- „Te rog, te rog opreşte-te, te urăsc !”

  Ţi s-a întâmplat vreodată să simţi că eşti cel mai mare duşman al tău? Mie da. Şi atunci când realizezi că eşti propriul tău duşman, îţi dai seama totodată că ţi-ai cunoscut cel mai puternic inamic posibil.

  Doar că de data asta era diferit. Şi nu ştiu sigur dacă în rău sau bine. Asta pentru că încrederea ciudată pe care o căpătasem era un lucru total nou. Şi călcam strâmb doar pentru că nu ştiam să o manevrez. Pentru că mereu mi-a fost frică de necunoscut. Şi presupun că îmi va fi întotdeauna.

  Oscilam ca de obicei. Pentru că nu eram sigură dacă să lupt să mă adaptez sau să mă revolt împotriva a ceea ce eram şi să îmi creez un drum diferit.

  Şi preferam să uit de mine. Căci eram prea ocupată să mă lupt să nu pierd şi ultimele persoane care mai gravitau în jurul meu. Mi-era frică să n-o pierd pe Alice. Pentru că îmi era greu să mai ajung la ea, să îi mai percep gândurile sau s-o fac să mă înţeleagă. Dar în esenţă, nu era nimic de înţeles.

  Cercetasem toate paginile de internet posibile şi răscolisem împreună cu Alice toate bibliotecile de prin oraş şi împrejurimi, dar tot ce găsisem, căutând informaţii despre demoni şi spirite, erau mituri religioase sau poveşti de groază care nu ar fi speriat nici măcar un preşcolar.

  Alice nu spunea nimic. Asta pentru că ştia că sunt conştientă de opinia ei în legătură cu toate căutările astea şi anume faptul că erau inutile. Şi că trebuia doar să mă conformez. Trebuia. Un singur detaliu era uitat. Nu eram dispusă să fac asta.

  Era vacanţă... şi era cald... mult prea cald pentru dispoziţia mea instabilă. Aşa că mă ascundeam în casă şi stăteam privind în gol, gândind la prea multe. Nu mă plictiseam niciodată cu adevărat. Mintea mea nu îmi dădea voie. Uneori, gânduri şi simţiri care nu erau ale mele îmi apăreau brusc în faţa ochilor şi nu le puteam găsi explicaţie. Dar nu erau ale mele. Şi erau triste. Şi mă urmăreau.

  Probabil unul din lucrurile care m-au uimit cel mai mult în întreaga mea viaţă a fost un mail care conţinea câteva rânduri tastate în aşa fel încât n-am putut distinge nimic de dincolo de ele.

„Darren Dawson : Hei. Aş putea să te ajut să afli mai multe... asta în caz că încă mai vrei. Scuze că am dispărut în ultimul timp.”

Am recitit de câteva zeci de ori mesajul acela. Şi n-am ştiut ce să cred.

  Câteva zile mai târziu l-am întâlnit plimbându-se singur, la câteva străzi distanţă de casa mea. L-am privit în ochi câteva secunde iar apoi mi-am ferit privirea. Cearcăne adânci şi vineţii îi învăluiau ochii verzi care altă dată erau atât de vii şi intimidanţi. Un zâmbet trist i-a înflorit pe buze în momentul în care m-am apropiat.

 - Ai primit mailul meu?

Până şi vocea îi era diferită. Era caldă şi prietenoasă. Toată duritatea dispăruse.

- Da... l-am primit. Dar nu cred că sunt sigură la ce te referi.

Minţeam. Eram sigură că nu stătuse degeaba şi că şi-a continuat căutările. Dar n-am ştiut ce să spun.

- O să îţi arăt câteva documente... câteva date pe care le-am găsit. Nu ştiu cât la sută sunt legende şi cât adevăr... Dar mă gândeam că te-ar ajuta.

- Aş... aş vrea să le văd. Mulţumesc... că mă ajuţi...

- Ţi-am spus că am dreptate. Că e ceva diferit la tine. Că eşti izolată de restul spiritelor. „Lucis daemonium”. Tu eşti, sunt sigur de asta.

M-am încruntat uşor şi l-am privit preţ de câteva clipe.

- O să îţi explic mai multe, promit. Vino mâine dimineaţă la bibliotecă. O să afli totul.

Apoi, a plecat grăbit şi oarecum nesigur.

Iar eu am rămas cu şi mai multe întrebări decât până atunci.

În partea a 14-a : Heather află lucruri ciudate despre demoni. Profeţii, "demonul de lumină", toate acestea  se leagă iar puterile psihice ale lui Darren se intensifică. Aflaţi noi detalii doar citind următoarea parte din "Pe jumătate vie".

Bianca Goşman

Un gând despre iubire...

Cu toții ne întrebăm, măcar o dată, ce este iubirea, dar niciodată nu primim răspunsul la această întrebare. Ce ar trebuie să ne întrebăm cu adevărat este dacă acest sentiment poate fi explicat în cuvinte sau trebuie doar simțit? Eu tind să aleg a doua variantă. Iubirea trebuie simțită, fie că este iubire față de părinți, față de prieteni sau față de un băiat/ o fată.
Mulți dintre noi avem tendința de a transpune iubirea în cuvinte, iar câteodată uităm să o mai și simțim și, cel mai important, să o și arătăm. Ne e frică să nu părem ridicoli, să nu ne facem de râs sau să nu-l facem pe celălalt să se simtă jenat, dar ne gândim și la noi înșine? La ce ne dorim noi? Eu nu spun că nu trebuie să ne gândim la binele celuilalt, știu și că sunt unii oamenii care ar face orice ca ceilalți să fie fericiți, chiar dacă ei ar avea de suferit, dar oare nu merităm și noi puțină fericire?
                                       

Bine, poate veți spune că nu sunteți suficienți de buni pentru el sau ea, poate lumea râde de sentimentele voastre, dar asta nu trebuie să vă împiedice să faceți ceea ce simțiți. Nimeni nu e prea bun pentru nimeni. Oamenii sunt diferiți, unici și e normal să nu semene unii cu alții, dar asta nu îi face mai buni decât ceilalți. Cu toții avem o șansă și e bine să profităm de ea. Poate sentimentul va fi reciproc, poate vom fi respinși, și da, acest lucru va durea foarte tare și ne va rupe inima în două, dar asta face parte din viața omului. Nu vom obține mereu ceea ce ne dorim, ni se va frânge inima de foarte multe ori, dar asta ne va face să prețuim iubirea la adevărata ei valoare.

                                        
Eu sunt de părere că iubirea este cel mai frumos și mai puternic sentiment de care este capabil omul. Mi-am întrebat odată o prietenă ce îi place să facă cel mai mult pe lumea asta, iar răspunsul ei pur și simplu mi-a făcut sufletul să zâmbească: „Ce îmi place cel mai mult pe lumea asta e să iubesc”. Atunci când iubești te simți în al nouălea cer, chiar dacă iubirea e împărtășită sau nu. Sunt persoane care se mulțumesc doar să vadă, pentru o secundă, persoana iubită pentru ca sentimentul să se intensifice, persoane care iubesc fără nici o așteptare din parte celuilalt.
                                       

Când iubești, tot ce vrei, e ca el sau ea să fie fericit cu sau fără tine, pentru că, dacă el e fericit, atunci ești și tu. Când iubești, el/ea devine o parte foarte semnificativă din tine, devine  persoana perfectă pe care nimeni nu o poate întrece.
Iubiți, dragii mei, iubiți soarele, râsetele copiilor, iubiți tot ce vă înconjoară  deoarece cu cât iubiți mai mult, cu atât ați iubi mai tare.

Sabina <3

Pe jumătate vie - Partea a 12-a

„Încearcă. Încearcă cu adevărat.”

„Şi dacă nu am pentru ce ?”

„Nu ai nevoie de motive”.

  Eternul blocaj. Eternul blocaj agasant care îmi făcea sângele să fiarbă în vene.

  O priveam insistent şi o studiam din ce în ce mai des pe Alice. Erau momente în care tot ce vedeam era o parte din sufletul meu, sora mea, singura entitate care îmi putea genera siguranţă şi încredere. Dar câteodată vedeam tot ce mi-aş fi dorit să fiu şi nu aş fi putut niciodată.

  Probabil nici nu avea rost să încerc. Nu ar fi fost acelaşi lucru.

Era neobosită. Neobosită în încercarea ei de a mă fixa, chiar dacă poate eram o jucărie stricată, ireparabilă.

  Mă ţineam după ea ca un copil mic şi lipsit de apărare. Ea era convinsă că lucrurile se îndreaptă şi că totul merge spre bine. Eu... uitasem să mai cred ceva.

  Teoretic, încercam să mă obişnuiesc cu viaţa asta stranie. Iar tot ceea ce percepeam era că amintirile mele se pierdeau în ceaţa pătrunzătoare care îmi învăluia mintea.

  Îmi priveam chipul în oglindă şi vedeam o persoană străină. Îmi venea să strig „Cine eşti tu ?” şi să sfărâm reflecţia aceea în milioane de bucăţele.

  Iar coşmarurile...

  Era ca şi cum toate temerile mele ascunse, uitate sau pierdute s-ar fi strâns laolaltă să mă îngrozească. Visam că sute de spirite îmi posedau întreaga fiinţă. Mă zbăteam, dar mâinile lor puternice mă sufocau încet, încet. Mă trezeam apoi, dimineaţa şi mă forţam să îmi ridic capul pentru că „nu aveam nevoie de motive”.

  Nu îmi mai era teamă de oameni. Doar îi priveam cu dezgust şi mă întrebam de ce oare nu îi pot înţelege. Se presupunea că eram la fel.

  Era ciudat şi în acelaşi timp plăcut cum creierul meu se concentra asupra unui singur subiect. Constant, îmi concentram toată atenţia (sau ce mai rămasese din ea) asupra unui singur lucru.

  Oamenilor le e frică de lucrurile pe care nu le înţeleg. Dar pentru mine, fascinaţia consta numai în mister, astfel ajunsesem să iubesc întunericul, şi să mă scufund în el ca într-o a doua identitate.

  Îmi mutam încet umbra pe străzile cufundate în beznă căutând cu disperare ceva, fără nici o urmă de energie. Asta îmi lipsea cel mai mult..., sau poate nu.

  M-am aşezat pe o bancă şi am inspirat adânc aerul întunecat şi sumbru. Aşteptările... erau departe.

  Prea departe.

- Nu s-a schimbat nimic, nu-i aşa?

 Niciun tremur, nici măcar un nerv de-al meu nu a tresărit. Dar nici nu am îndrăznit să întorc capul. Îi simţeam doar prezenţa şi auzeam sunetul înăbuşit al respiraţiei lui.

- Ce să se schimbe ? Amândoi ştim că nimic nu se va schimba vreodată.

Am ridicat ochii şi am încercat pe cât posibil să îi susţin privirea. Însă contrar aşteptărilor mele, nu am mai întâlnit zidul acela de gheaţă, de nepătruns pe care el îl genera.

- Ştii că poţi să schimbi ceva... nu mare lucru, dar ceva se poate schimba. Cel puţin la starea ta de acum.

- Ce e în neregulă cu starea mea ?

A pufnit uşor şi un zâmbet trist i-a luminat faţa.

- Îţi dai seama că probabil dacă te las aşa aici nu vei mai ajunge acasă, nu?

- Nu e nimic în neregulă cu mine.

Fruntea i s-a încruntat şi a continuat pe un ton categoric.

- Ştiu ce faci. Refuzi energia de care ai nevoie. Iar asta o să te ucidă încet, dar sigur. Ai nevoie de energie şi nu nega asta.

- Dar ştii că nu pot face asta. Sunt „instabilă” , am spus eu apăsând răutăcios pe ultimul cuvânt.

Ochii i s-au tulburat instantaneu dar şi-a păstrat fermitatea. Nici nu m-aş fi aşteptat la altceva. S-a ridicat brusc şi mi-a spus scurt:

- Vino cu mine.

Nu am reuşit să mă opun. Sau poate nici nu am încercat.

- Unde mergem ?

Niciun răspuns. Din nou, nu m-aş fi aşteptat la altceva.

Vedeam o siluetă întunecată care se îndrepta grăbită spre noi. Sângele începea să îmi facă venele să pulseze. Darren a întors fulgerător capul spre mine şi a închis preţ de o clipă ochii. În aceeaşi secundă... persoana din faţa noastră s-a prăbuşit.

- Ce, ce ai făcut? l-am întrebat, fără să îmi aud vocea.

- Nimic. Vino cu mine.

Ne-am apropiat încet şi am putut să îi desluşesc faţa. Era o fată, o fată pe care nu o cunoşteam, o fată care avusese ghinionul să se afle în preajma noastră. Ştiam că Darren nu ar fi iertat pe nimeni.

- Nu, nu e moartă dacă la asta te gândeşti. Şi nici nu va fi, nu în seara asta.

- Nu pot face asta. Ştii bine ca nu pot.

- Ai încredere, bine? O să te învăţ cum să te opreşti. Doar ascultă-mă cu atenţie.

  S-a apropiat de mine şi mi-a luat mâna într-a lui. Era rece, ca un sloi de gheaţă. Şi nu ştiam ce fac. Ce caut aici sau ce se va întâmpla. Dar nu a mai contat.

Mi-a aşezat mâna pe gâtul fetei, deasupra carotidei. Apoi i-am auzit iar vocea groasă, sugrumată:

- Simţi? Simţi cum bate? Poţi începe să îi captezi energia. Doar că trebuie să mă asculţi în timp ce faci asta.

A fost singurul lucru pe care l-am aşteptat. Să simt explozia aceea de forţă, de dinamism inundându-mi simţurile.

- Acum opreşte-te. Pulsul. Pulsul îi scade iar dacă nu te opreşti acum, o vei ucide. Vrei să trăieşti cu asta? Chiar vrei?

  Sute de voci mi-au cotropit mintea într-un ţipăt dureros: „nu, nu vei face asta”. Apoi, am închis ochii şi m-am oprit.

Bianca Goşman ♥

Pe jumătate vie - Partea a 11-a

Aerul era negru şi uscat. Puteam să simt cum sângele mi se zvârcolea dureros în vene şi panica inundându-mi încet mintea.
  O mână rece şi m-a făcut să îmi recapăt echilibrul. Mi-am ridicat privirea şi ca întotdeauna singurul lucru pe care l-am putut vedea a fost perechea aceia de ochi atât de rece şi de intimidantă.
- Vrei să faci asta, chiar vrei ? a răsunat încet o voce joasă şi tremurătoare.
  L-am privit drept în faţă, aşa cum nu o mai făcusem vreodată. Şi, ca de obicei, nimic nu se putea citi pe chipul lui. Nu frică, nu furie, nu confuzie, absolut nimic, era un zid de piatră, aşa cum îl percepusem întotdeauna.
- Trebuia să mă laşi să o fac. Şi aşa nu îţi pasă.
  În secunda aceea, ceva în mine s-a rupt. Iar pentru prima oară ochii lui au trădat că poate simţea ceva.
- Asta crezi? Că nu îmi pasă?
- Nu cred nimic. Am încetat să mai gândesc sau să mai cred ceva acum mult timp. Îţi aduci aminte ? Tu m-ai făcut ceea ce sunt. Şi dacă te dezgust atât de mult de ce nu dispari de tot din preajma mea ? De ce apari mereu ca ultima mea şansă ?
- Nu ăsta era scopul meu, nu trata lucrurile aşa. Şi nu mă dezguşti...
- Nici nu vreau să aflu. Se pare că niciodată nu merit să aflu nimic.
M-am întors hotărâtă să plec pentru că simţeam cum ochii mi se umplu de lacrimi mult prea grele pentru a le putea face faţă.

Mi-a prins mâna cu o viteză uimitoare ţintuindu-mă în loc.
- Lasă-mă, doar lasă-mă să îţi explic.
Lacrimile au început să îmi ardă faţa, înceţoşându-mi privirea.
- De ce faci asta, nu ar trebui să mai poţi face asta! Vezi, asta e problema, tot ce are legătură cu tine mă depăşeşte. Totul e greşit. Nu ar trebui să mai simţi mare lucru sau să plângi. Iar aura ta. Îi ţine la distanţă pe toţi. Eşti izolată, e ca un zid de sticlă ce te înconjoară. Şi nu am nici cea mai mică idee ce aş putea face.
  Îl ascultam fără să fiu sigură că ştiam ce spune. Era ciudat să îi aud vocea atât de mult.
- Eşti instabilă, foarte instabilă, a continuat el cu o superioritate vădită.

Mi-am smuls mâna din strânsoarea lui şi am dispărut cu un regret imens şi dureros care îmi pârjolea sufletul. Nici nu ştiam ce fac, am ştiut doar că întreaga mea fiinţă reprezenta haos, un haos dens şi indestructibil.
  O lipsă de energie m-a lovit violent şi nu am mai ştiut ce fac. Am început să hoinăresc pe străzi, fără să ştiu ce caut.
  Până când am văzut ceva ce mi-a atras brusc atenția. Era o persoană cunoscută, o persoană mult prea comună. Mi-am adunat toată forţa psihică de care mai dispuneam şi am imobilizat-o rapid, lovind-o de zidul unei clădiri. Răzbunare, furie, teamă, toate mi-au inundat rapid judecata iar tot ce îmi doream era să îmi ating scopul. Nici măcar ideea regretului care urma să mă distrugă pe urmă nu a mai contat.

  Simţeam energia pătrunzându-mi fiecare celulă şi în acelaşi timp ţipătul acela înăbuşit. Însă nu a durat mult timp şi am simţit că legătura se rupe, că cineva mult mai puternic o controlează. Nu mi-am întors privirea. Ştiam ce voi vedea. Vocea aceea a lovit din nou tăcerea ţiuitoare, înfiorându-mă.

- Nu ai control. Şi nici nu vei avea dacă o să continui aşa. Ea va uita. Dar tu? Crezi că tu vei putea să faci asta? Nu te cunosc cu adevărat, dar te asigur că aşa se va întâmpla. Doar ai încredere în mine. O singură dată. Îţi promit că de data asta va fi bine.

  Sute de cuvinte îmi stăteau pe buze în momentele acelea. Dar aşa cum mă aşteptam, nu am putut spune nici măcar unul.

  Nu avea de unde să ştie... şi probabil nu ar fi ştiut niciodată. Şi poate era mai bine aşa. Da, era mai bine aşa.

  O tristă încercare de autoconvingere. O încercare dureroasă ca întotdeauna. Eu nu riscam niciodată. Şi nu aveam de gând să încep acum.

  Mi-am ridicat privirea şi am întâlnit un zâmbet, un zâmbet mare şi adevărat care mi-a imobilizat pe loc simţurile. Şi orice piedică, orice voce care îmi şoptea întotdeauna „nu” a căzut. A căzut pur şi simplu şi a apărut temeritatea aceea dulce amăruie care mă speria şi mă atrăgea ca un magnet. În mintea mea a răsunat atunci vocea lui Alice. Şi am ştiut că mai am o şansă. Şi am ştiut că nu o voi lăsa să treacă pe lângă mine.

Bianca Goşman ♥

O rază de lumină

  Iată că am ajuns şi la sfârşitul celei de-a doua zi din săptămâna "Şcoala altfel". 
  Astăzi, împreună cu doamna dirigintă, am fost să vizităm centrul de zi pentru copii nevăzători "O rază de lumină".

 La ora 8:00 ne-am întâlnit cu toţii în faţa şcolii de unde am pornit pe jos iar apoi am luat autobuzul până în dreptul liceului "Andrei Bârseanu". 
 Am ajuns la centru iar ce am văzut acolo au fost nişte persoane calde şi prietenoase care, în ciuda faptului că nu pot vedea, sunt încă optimiste şi încearcă să ducă o viaţă normală.

  Am vizitat fiecare sală de clasă, am văzut structura alfabetului Braille şi am văzut modul în care aceşti copii învaţă sa citească, să scrie, să se descurce în societate.
  Activitatea a ţinut până la ora 14:00 când am ieşit din incinta centrului şi ne-am îndreptat fiecare spre casă.
  Consider că ar trebui să fim mult mai recunoscători simplului fapt că suntem sănătoşi şi că putem duce o viaţă normală că putem vedea lucrurile şi persoanele din jurul nostru, că viaţa noastră nu e cufundată în întuneric. Dacă ne-am gândi mereu la asta... am fi mult mai fericiţi. 

Bianca Goşman ♥ 

O drumeție la Pietrele lui Solomon

Iată că deja a sosit și „Săptămâna Altfel”, o săptămână în care luăm pauză de la învățat, ascultat, în sfârșit, o săptămână în care orele sunt înlocuite de diferite activități educative. Ei bine, de asta am avut parte și noi azi, o primă zi în care am combinat activitățile literare cu cele sportive. Eu o să vă spun mai multe despre drumeția noastră la Pietrele lui Solomon.

După ce prima noastră activitate s-a încheiat, doamna dirigintă a venit în clasă unde timp de câteva minute ne-a făcut instructajul necesar drumeției ce urma s-o facem: pe unde să mergem, ce să facem, ce să nu facem, etc.

La ora 13.15, am coborât frumușel din clasă și am pornit împreună spre Pietrele lui Solomon. Atmosfera, pe tot parcursul drumeţiei, a fost una de invidiat: glume, zâmbete, râsete.

Cum noi suntem nişte fete vioaie, la ora 13.25 eram deja în faţa liceului Teologic, iar la ora 13.40 făceam un popas la Fântâna Sfânta Treime, unde fiecare ne-am răcorit cu apă proaspătă de izvor, iar apoi ne-am umplut şi sticlele.

La fel de vioaie am fost şi în continuare, şi la ora 13.50 am ajuns la Podul Creţului; încă un pic şi ajungeam. Ușor, ușor am trecut și de Facultativă, iar la 14.00 am ajuns, în sfârșit la Pietrele lui Solomon. Ce pot să vă spun, peisajul era minunat, iar timp de 10 minute ne-am plimbat și am admirat peisajul.

La 14.10, ne-am așezat în jurul unei mese și am citit informații și legende legate de locul în care ne aflam. Toate am fost foarte atente la ce ni s-a citit, fiind foarte interesate de tot ce ni se zicea.

La ora 14.20, împreună cu doamna dirigintă ne-am urcat pe platou pentru a putea vedea totul mai bine. Privite de sus, peisajele erau și mai spectaculoase.

Până la ora 15.25 am mai explorat împrejurimile, am făcut multe poze, am râs, mai pe scurt, ne-am distrat. La 15.30, suntem anunțate că e timpul să ne întoarcem la școală.

În drum spre școală, nu am mai fost așa vioaie pentru că oboseala pusese stăpânire pe noi, dar într-un final am ajuns, iar la 16.00 fiecare se îndrepta spre autobuzele care aveau să ne ducă spre casă.

Asta a fost prima zi din „Săptămâna Altfel”, o zi în care ne-am distrat și am aflat mule lucruri noi.

Sabina! <3

Pe jumătate vie - Partea a 10-a

  Am descoperit ambrozia când am simţit energia dând năvală înăuntrul meu. Pentru o clipă. Iar apoi am văzut durerea de dincolo de minţile inerte ale oamenilor. Şi tot nu m-am oprit pentru că, pentru câteva clipe, euforia stagna, stagna şi mintea mea era liberă.

  Până când o forţă invizibilă mi-a desprins mintea din acea încleştare psihică. M-am întors brusc. Ştiam ce urma să văd. Privirea lui Alice ţintuindu-mă cu un zâmbet calm dar ferm. Asta însemna clar, interdicţie. M-am retras şi am ascultat-o. Ea mereu avea dreptate în tot ceea ce făcea sau spunea. Învăţasem că trebuie să o ascult dacă vreau să îmi fie bine. Şi dacă nu vroiam să fiu bine ?

  Şi nu am fost. Nu am fost mai bine. Durerea a venit şi mai cotropitoare ca înainte. Pentru că nu puteam să fiu bine, făcând rău. Nu poţi să fii bine distrugându-i pe alţii. Nu poţi.

  Şi nu am putut să îmi închid sentimentele. Nu toate. Nu acel sentiment pe care l-am negat un timp îndelungat şi care până la urmă m-a doborât.

  Nu mai suportam să fac rău. Nu mai suportam să mă privesc. Nu am urât pe nimeni niciodată... în afară de propria-mi persoană.

  Printre milioanele de gânduri care mi-au străbătut vreodată mintea cel mai ingenios a fost acesta: dacă mă hrăneam cu energie negativă, energie care provenea din suferinţă, ce conta a cui era ? Putea deci să vină şi din partea mea. Puteam să sufăr doar eu. Aş fi putut suporta asta. Dar Alice nu...

  Alice nu s-a putut împăca niciodată cu ideea ca eu să sufăr.

  Dar eram convinsă că asta era decizia corectă. Şi dacă nu era nu avea nici o importanţă.

  Mergeam printre oameni fără să îi privesc. Îmi erau indiferenţi şi mă speriau, mă speriau mai mult ca niciodată.

  El. Vroiam să înţeleg ce era cu el. De ce a apărut atât de brusc şi de ce îmi făcuse asta. Dar îmi era imposibil. Era ca un zid neclintit dincolo de care nici o întrebare nu îşi găsea vreodată răspuns. Dar presupun că nu am renunţat niciodată să caut răspunsuri pe care ştiam că nu le voi afla. Au trecut luni întregi iar totul conducea la o singură propoziţie, la câteva cuvinte inerte al căror sens îmi scăpa mereu printre degete.

  Am continuat aşa, fără un scop anume sau vreun gând care să îmi justifice sau valorifice cumva existenţa, şi dacă stau să reflectez nu ştiu dacă ceva a făcut-o vreodată.

  Simţeam totul atât de amplificat. Durere, iubire, frică totul era însutit. Ce era cel mai puternic ? Asta nu am avut curaj să o recunosc vreodată.

  Confuzia. Confuzia era cea mai puternică şi mă cuprindea încetul cu încetul. Sute de gânduri, iluzii, frământări îmi măcinau mintea încet dar dureros de sigur.

  Iar eternul gând sinistru şi pătrunzător aducea salvarea mai aproape de mintea mea care nu mai deosebea realitatea de fantezie şi invers.

  În mine, două părţi se luptau neîncetat. O voce slabă şi continuă îmi zguduia neîncetat simţurile spunând : „Nu poţi să faci asta, nu poţi să îi faci ei asta”. Alice. Cum aş fi putut să o distrug în felul ăsta ? Cum aş fi putut să îi fac asta ? Nu am găsit niciodată răspunsurile potrivite.

  Şi, ca de obicei, demonul din mine câştiga şi îi râdea triumfător în faţă singurei persoane pentru care nu renunţasem atâta timp.

  Cu o singură imagine incompletă în cap m-am îndreptat spre cele două lumini orbitoare care mă separau de inexistenţă.

  Incontrolabil şi fără sens, am zâmbit şi mi-am spus „Realizezi că asta este ultima ta greşeală ?”. Nu am ştiut ce să răspund. Şi am închis ochii. Mereu am fugit de tot având ca refugiu întunericul.

  În clipa în care i-am deschis eram sigură că totul se terminase. Dar fulgerător ceva m-a apucat brusc şi violent şi m-a aruncat la marginea drumului iar o voce gâtuită mi-a inundat mintea care îmi paralizase în ultimele minute. Am privit camionul care se îndepărta rapid iar apoi mi-am întors privirea. Am văzut acei ochi verzi şi trişti ţintuindu-mă din nou iar atunci sufletul meu s-a prăbuşit adânc într-un hău.

- De ce faci asta ?

  Era acolo. Îmi salvase viaţa.

Bianca Goşman ♥