Pe jumătate vie - Partea a 11-a

Aerul era negru şi uscat. Puteam să simt cum sângele mi se zvârcolea dureros în vene şi panica inundându-mi încet mintea.
  O mână rece şi m-a făcut să îmi recapăt echilibrul. Mi-am ridicat privirea şi ca întotdeauna singurul lucru pe care l-am putut vedea a fost perechea aceia de ochi atât de rece şi de intimidantă.
- Vrei să faci asta, chiar vrei ? a răsunat încet o voce joasă şi tremurătoare.
  L-am privit drept în faţă, aşa cum nu o mai făcusem vreodată. Şi, ca de obicei, nimic nu se putea citi pe chipul lui. Nu frică, nu furie, nu confuzie, absolut nimic, era un zid de piatră, aşa cum îl percepusem întotdeauna.
- Trebuia să mă laşi să o fac. Şi aşa nu îţi pasă.
  În secunda aceea, ceva în mine s-a rupt. Iar pentru prima oară ochii lui au trădat că poate simţea ceva.
- Asta crezi? Că nu îmi pasă?
- Nu cred nimic. Am încetat să mai gândesc sau să mai cred ceva acum mult timp. Îţi aduci aminte ? Tu m-ai făcut ceea ce sunt. Şi dacă te dezgust atât de mult de ce nu dispari de tot din preajma mea ? De ce apari mereu ca ultima mea şansă ?
- Nu ăsta era scopul meu, nu trata lucrurile aşa. Şi nu mă dezguşti...
- Nici nu vreau să aflu. Se pare că niciodată nu merit să aflu nimic.
M-am întors hotărâtă să plec pentru că simţeam cum ochii mi se umplu de lacrimi mult prea grele pentru a le putea face faţă.

Mi-a prins mâna cu o viteză uimitoare ţintuindu-mă în loc.
- Lasă-mă, doar lasă-mă să îţi explic.
Lacrimile au început să îmi ardă faţa, înceţoşându-mi privirea.
- De ce faci asta, nu ar trebui să mai poţi face asta! Vezi, asta e problema, tot ce are legătură cu tine mă depăşeşte. Totul e greşit. Nu ar trebui să mai simţi mare lucru sau să plângi. Iar aura ta. Îi ţine la distanţă pe toţi. Eşti izolată, e ca un zid de sticlă ce te înconjoară. Şi nu am nici cea mai mică idee ce aş putea face.
  Îl ascultam fără să fiu sigură că ştiam ce spune. Era ciudat să îi aud vocea atât de mult.
- Eşti instabilă, foarte instabilă, a continuat el cu o superioritate vădită.

Mi-am smuls mâna din strânsoarea lui şi am dispărut cu un regret imens şi dureros care îmi pârjolea sufletul. Nici nu ştiam ce fac, am ştiut doar că întreaga mea fiinţă reprezenta haos, un haos dens şi indestructibil.
  O lipsă de energie m-a lovit violent şi nu am mai ştiut ce fac. Am început să hoinăresc pe străzi, fără să ştiu ce caut.
  Până când am văzut ceva ce mi-a atras brusc atenția. Era o persoană cunoscută, o persoană mult prea comună. Mi-am adunat toată forţa psihică de care mai dispuneam şi am imobilizat-o rapid, lovind-o de zidul unei clădiri. Răzbunare, furie, teamă, toate mi-au inundat rapid judecata iar tot ce îmi doream era să îmi ating scopul. Nici măcar ideea regretului care urma să mă distrugă pe urmă nu a mai contat.

  Simţeam energia pătrunzându-mi fiecare celulă şi în acelaşi timp ţipătul acela înăbuşit. Însă nu a durat mult timp şi am simţit că legătura se rupe, că cineva mult mai puternic o controlează. Nu mi-am întors privirea. Ştiam ce voi vedea. Vocea aceea a lovit din nou tăcerea ţiuitoare, înfiorându-mă.

- Nu ai control. Şi nici nu vei avea dacă o să continui aşa. Ea va uita. Dar tu? Crezi că tu vei putea să faci asta? Nu te cunosc cu adevărat, dar te asigur că aşa se va întâmpla. Doar ai încredere în mine. O singură dată. Îţi promit că de data asta va fi bine.

  Sute de cuvinte îmi stăteau pe buze în momentele acelea. Dar aşa cum mă aşteptam, nu am putut spune nici măcar unul.

  Nu avea de unde să ştie... şi probabil nu ar fi ştiut niciodată. Şi poate era mai bine aşa. Da, era mai bine aşa.

  O tristă încercare de autoconvingere. O încercare dureroasă ca întotdeauna. Eu nu riscam niciodată. Şi nu aveam de gând să încep acum.

  Mi-am ridicat privirea şi am întâlnit un zâmbet, un zâmbet mare şi adevărat care mi-a imobilizat pe loc simţurile. Şi orice piedică, orice voce care îmi şoptea întotdeauna „nu” a căzut. A căzut pur şi simplu şi a apărut temeritatea aceea dulce amăruie care mă speria şi mă atrăgea ca un magnet. În mintea mea a răsunat atunci vocea lui Alice. Şi am ştiut că mai am o şansă. Şi am ştiut că nu o voi lăsa să treacă pe lângă mine.

Bianca Goşman ♥